WGirl

Încep cu vestea cea mare, să nu creez suspans nesolicitat, mai ales că imaginea e destul de sugestivă. 😁 Da, în februarie 2026 voi fi mămică din nou, de data asta a unui băiețel. Încă nu m-am obișnuit cu ideea, nici că sunt însărcinată, nici că voi avea un băiețel. Cred, în schimb, că m-am obișnuit să răspund de fiecare dată la întrebarea dacă îmi mai doresc copii, cu același răspuns ferm și fără să-l cântăresc printre gânduri măcar o secundă: da, încă trei fetițe.
Îmi mai doream cu sinceritatea încă trei ca Anastasia. Mă consideram mamă de fetiță prin definiție, ce-o însemna asta nu știu nici eu, dar îmi amintesc că am spus asta de multe ori.
Nu știu, poate mi se trage de când eram copilă, când din cauza sărăciei anilor ‘90 am purtat atâtea haine “unisex” - cuvântul ăla cool pe care îl folosea maică-mea să descrie niște haine de băiat anoste pe care le găsea mai ieftine prin second-hand, iar eu credeam că sunt mai deosebită îmbrăcându-le, unisex, ce naiba, încât acum sunt ahtiată după cumpărături roz, pompoane, sclipici, tulle, codițe, rochițe și alte lucruri care îmi hrănesc sufletul când le pun pe Anastasia. Mi se pare că îmi trăiesc într-un târziu micile bucurii ale copilăriei pe care nu le-am avut la timp, în motive lesne de înțeles.

Cum bine spunea o prietenă, care are un magazin de haine pentru copii, fetițele sunt răsfățate de designeri, au tot timpul o groază de variante indiferent de sezon, dar băieții…nu prea…ai…ce să….să fim onești. Hainele de băieți sunt urâțele, să nu ne dăm după corcoduș. Rar când intri într-un magazin și ieși rapid cu ceva ce îți place, mai ales la reduceri; culorile sunt atât de fade, albastru-verde-negru, nu, nu-mi plac deloc. Mă rog, asta este o problemă pe care va trebui să o las pentru mai târziu.

Mi-așa mai fi dorit fetițe pentru că îmi place la nebunie relația pe care am construit-o cu Anastasia, complicitatea dintre noi și bucuria momentelor mărunte de zi cu zi când stăm una lângă cealaltă la aceleași câteva filme pe care le vedem la nesfârșit, fără să ne plictisim, ronțăim mâncare nesănătoasă și promitem strâmb ca e ultima dată, de a doua zi urmând să mâncăm morcovi. Apoi e sensibilitatea legăturii dintre noi. Îmi place că înainte să adormim e musai să ne povestim cel mai frumos și cel mai urât moment al zilei, că pe măsură ce povestește își amintește lucruri pe care nu mi le-a spus la timpul când s-au petrecut, fiindcă a uitat (de cine i-a plăcut în clasa întâi), dar se bucură ca a reușit să și le amintească și să le știu. Imi place că pentru ea este important să comunice cu mine, să știu, să aflu despre ea. Îmi place că vorbim despre orice, că suntem prietene și confidente și am reușit să discutăm despre efectiv tot și orice, chiar dacă acel tot și orice a însemnat chiar și un univers dărâmat și reconstruit bucată cu bucată, iar ea a făcut asta alături de mine, cu o putere, o înțelegere și o maturitate adaptată vârstei incredibile. Am ajuns să o admir cu toată puterea cuvântului și știu ca parte din devenirea ei mi se datorează și mie, dar în cea mai mare parte este meritul ei. Ea este așa.
Am împărțit mereu bucuria și emoția cu ea, și am crezut autentic că pot face lucru ăsta pentru că am fată, iar pentru fetițe este ceva firesc să fie apropiate de mamă. Apropiate în felul de a simți și a împărtăși secrete, poveștile alea mici cărora numai noi le putem da sens și valoare (a se citi: le exagerăm încât să devină un subiect).

Și-apoi, recunosc că am idealizat relația dintre viitoarele surori, m-am gândit că vor fi prietenele pe care le vor avea întotdeauna lângă ele, acasă, la îndemâna, că își vor spune secrete târziu în noapte, iar eu le voi certa dimineața fiindcă sunt obosite; își vor împărți hainele, lucrurile (mai fac și eu ceva economie, poate, dând de la una la alta), vor împărți- de ce nu?, băieții, se vor ciondăni, dar se vor găsi și regăsi întotdeauna prin viață, când vor avea nevoie una de alta. Atât de încrezătoare m-am simțit în puterea mea de a planta semințele în legătura dintre ele.

Și totuși, iată-mă acum viitoare mama de băiețel, absolut convinsă ca Dumnezeu mi-a dat exact ceea ce-mi lipsea. Culmea, în ultimii ani am manifestat tăcut intenția de a avea pereche pentru experiența în sine; firește că nu mi-ar fi stat în cale superficialități de genul hainelor care nu-mi plac sau faptul că nu îmi place să mă joc chestii de băieței (nu-mi place să mă joc nimic, deloc, nada). Am început să fiu curioasă despre cm se simte râsul și mângâierea unui băiețel, cm i-aș vorbi, cm l-aș pregăti pentru grădiniță, ce i-aș spune să țină minte când nu sunt lângă el. Și Dumnezeu mi-a ascultat gândurile, cm a făcut-o mereu.
Bineînțeles că acest copil îmi va inunda sufletul de emoție și iubire, va fi o poveste diferită a unei alte mame, și, ce poate să fie mai frumos de atât, voi continua să trăiesc toate cele pe care le am deja cu Anastasia, fără să pierd nimic. Din contră, voi învăța să iubesc altfel, mai direct, mai simplu, fără pompoane și fără codițe împletite. Ah, și cea mai bun parte: va semăna cu mine. Așa e “mersul” lucrurilor, nu? Trebuie să semene cu mine de data asta! 😁

Anastasia, copil soare, lumină, gingășie. 💜

hai ca am făcut și eu ceva bine în viața asta. 😁