Karyn Maria Taulescu

În practică am întâlnit frecvent o problemă. Omului modern îi este greu să se concentreze și să își îndrepte gândurile în direcția potrivită pentru el. Îi este greu să își formuleze clar scopul și să stabilească ce își dorește cu adevărat de la viață. Mulți dintre cei pe care i-am întrebat asta, nu știu.

Ori dacă tu nu știi ce vrei, vor ști alții pentru tine. Este trist, dar adevărat. De aceea în această explozie informațională este mai mult decât necesar să știi ce vrei.

Când îți pui ordine în gânduri, poți formula scopul și poți creiona imaginea vieții tale.

Ceea ce scrii întotdeauna are forță. Atunci când declari ceva în formă scrisă, sufletul și rațiunea, precum și ambele emisfere cerebrale se activează și tind să ajungă la unitate, iar ca rezultat forța intenției tale crește considerabil.

Poți începe oricând să îți definești scopul și imaginea lumii tale în formă scrisă și să înțelegi ce îți dorești cu adevărat.

Dacă totul rămâne vag și nu poți formula acest lucru, viața va aduce în realitatea ta lucruri neclare și greu de înțeles. Da, exact așa se întâmplă, nu e de la suplimente sau de la oboseală, ci de la alegeri.

De ce unele lucruri se împlinesc și altele nu? Pentru că nu orice intenție este susținută de suflet și în acord cu binele tuturor. Atunci când ceea ce vrei cu adevărat poate aduce un bine și celorlalți, când intenția ta aduce o contribuție în lume, oricât de mică, se pun în mișcare resurse interioare și forțe mai înalte.

De ce unele lucruri se întâmplă chiar dacă nu servesc unui bine comun? Când unele lucruri se întâmplă, deși par să nu servească unui bine comun, ele servesc testelor. Teste de discernământ, de responsabilitate, de maturitate, de alegere. Timpul arată întotdeauna calitatea unei intenții. Iar consecințele arată ce energie a stat în spatele unei alegeri.

Alegerile ne definesc. Și lipsa unei alegeri este tot o alegere.

Aceasta este una dintre temele pe care simt să le aprofundez în seminarele din această toamnă: felul în care claritatea intenției, alegerea conștientă și învățăturile spirituale pot lucra împreună.

O zi inspirată de bine tuturor🌈
Karyn

De ce nu vedem întotdeauna adevărul?

Pentru că există o lumină prin care privim lumea....

Uneori credem că vedem doar cu ochii, că înțelegem doar cu mintea, că alegem doar prin rațiune. Nu. Vedem cu adevărat atunci când vedem cu inima. Iar inima începe să vadă limpede doar atunci când se lasă atinsă de Lumina lui Dumnezeu.

Lumina ochiului ne arată formele, lumina minții ne ajută să înțelegem, lumina inimii ne ajută să simțim adevărul și doar lumina divină este cea care dă sens tuturor lucrurilor.

Când inima se limpezește, privirea se schimbă. Vedem oamenii mai profund, vedem încercările cu mai multă înțelepciune, vedem drumul cu mai multă încredere. Și, mai ales, începem să recunoaștem că adevărata lumină vine dintr-o sursă mai înaltă decât gândul, mai adâncă decât emoția, mai vastă decât percepția obișnuită.

Poate acesta este începutul vederii interioare: momentul în care ochiul se unește cu inima, iar inima se deschide către Dumnezeu.
Poate de aceea sunt îngăduite și anumite încercări pe calea noastră spirituală.

Înaltul ideal este să ai inima curată precum cristalul, mintea strălucitoare precum soarele, sufletul vast precum universul și unit cu Dumnezeu.

Cum altfel să vezi adevărul? Cum altfel să ai discernământ? Cum altfel să știi ce să alegi mai bun în viață? Prin inima curată.

”Fericiți cei curați cu inima, căci aceia Îl vor vedea pe Dumnezeu”.

Karyn ❤

Iubirea pe care am primit-o și iubirea pe care continuăm să o atragem

Când un copil primește constant experiențe dureroase, el nu învață doar „cum sunt părinții”. Învață, fără să știe, ce are voie să simtă, cât loc are să existe, cât valorează, dacă este în siguranță în apropierea celorlalți și cm arată iubirea în lumea lui.

Absența sau indisponibilitatea emoțională a unui părinte produce foame afectivă și sentimentul că ești singur în tot ce trăiești. Agresivitatea fizică rupe siguranța de bază și poate face corpul să rămână permanent în alertă. Iar umilirea atacă identitatea și atinge demnitatea profundă a ființei și lista poate continua...

Ceea ce răscolește cel mai mult este faptul că, la un moment dat, copilul începe să creadă că aceasta este forma în care poate exista o relație. Iar mai târziu, adultul poate ajunge să caute, să tolereze sau să atragă exact ceea ce i-a fost familiar.

De aceea, mulți oameni care au trecut prin astfel de experiențe ajung să tolereze prea mult, să simtă teamă față de conflict și totuși să intre în relații conflictuale, să simtă vinovăție când se aleg pe ei, să se simtă „prea mult” sau „niciodată suficienți” ori să trăiască permanent între dorința de apropiere și nevoia de protecție.

Iubirea nu se rescrie doar prin idei noi despre iubire. Se rescrie atunci când corpul începe să simtă altceva, când sufletul încetează să mai creadă că trebuie să sufere pentru a merita pe cineva alături, iar omul începe să se raporteze diferit la sine.

Pentru că iubirea timpurie devine adesea o hartă interioară. Iar această hartă influențează ce accepți, ce ți se pare normal, ce te atrage, ce te sperie, cât poți primi, câtă tandrețe poate suporta corpul tău și câtă libertate îți dai fără vinovăție.

Poate că, la un moment dat, ai iubit salvând, ținând prea mult, înțelegând excesiv, tolerând, dăruind fără măsură, încercând fără să îți dai seama, să vindeci prin iubire ceea ce ți-a lipsit ție în trecut.

Și mai există un alt fenomen, foarte subtil, pe care multe femei, dar și mulți bărbați, îl trăiesc fără să îl înțeleagă. La un moment dat, ceva din interior nu te mai lasă să intri în relații. Pentru că o parte profundă din ființa ta refuză să mai repete aceeași poveste. Este o pauză sacră a sufletului, o oprire între două moduri de a iubi: iubirea învățată prin rană și iubirea care poate începe să se nască din adevăratul sine.

Sufletul își dorește împlinirea, nu doar atașamentul. Își dorește o iubire în care omul să nu mai fie nevoit să se micșoreze, să salveze, să rabde, să demonstreze sau să sufere pentru a rămâne în relație.
De aceea, uneori, înainte de o iubire mai profundă, apare o perioadă de aparentă singurătate, ca reașezare. Ca un timp necesar în care ființa învață să nu mai confunde familiarul cu destinul și durerea cu iubirea.

Mintea, corpul și sufletul au o capacitate extraordinară de vindecare. Oamenii care nu au primit siguranță în copilărie pot, prin conștientizare, prezență și muncă profundă, să își transforme felul de a iubi și de a se lăsa iubiți.

Uneori, cei care au suferit cel mai mult din lipsa iubirii dezvoltă o sensibilitate extraordinară pentru adevărul ei. Iar când rana este privită cu sinceritate, începe să apară alegerea. Ceea ce rămâne inconștient tinde să se repete. Ceea ce devine conștient poate fi transformat.

Nu trebuie să devii altcineva pentru a rescrie iubirea. Poate doar să înveți, pas cu pas, că iubirea și durerea nu sunt același lucru.

Și poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase momente ale vindecării: clipa în care nu mai încercăm să reparăm trecutul prin aceleași povești, ci începem să ne dăruim, în prezent, iubirea pe care am așteptat-o atât de mult.

Cu iubire,
Karyn Maria Taulescu❤

Dacă aceste rânduri au rezonat cu tine și simți să lucrezi mai profund cu mine, găsești mai multe detalii aici: www.karyn.ro