Jurnal de Fericire

Ştii ce am observat de-a lungul experienţei mele si profesionale şi de viaţă? Că majoritatea dintre noi ne simţim vinovaţi atunci când facem lucruri pentru noi înşine.

Unii ne simţim vinovaţi chiar atunci când le facem.

Alţii, chiar numai gândul de dinainte de a face ceva pentru ei înşişi, deci numai gândul îi face să se simtă deja vinovaţi.

Alţii, trăiesc bucuria în momentul în care fac ceva pentru ei înşişi, dar apoi vine şi sentimentul de vinovăţie.

Şi mai este o categorie redusă de persoane care nu se simt deloc vinovaţi. Nici înainte, nici în timpul şi nici după. Şi ei sunt cei mai fericiţi şi mai în acord cu ei înşişi şi cu misiunea lor spirituală.

Pentru că atunci când facem lucruri pentru noi înşine, de fapt, ne iubim cu adevărat pe noi înşine. Ori aceasta este lecţia de bază, fundamentală pentru orice fiinţă umană: să înveţe să se iubească pe ea însăşi. Pentru că abia apoi va fi capabilă să iubească autentic şi alte fiinţe.

De ce ne simţim vinovaţi când facem lucruri pentru noi înşine? Cel mai frecvent, oamenii confundă iubirea de sine cu egoismul. Adică, a face ceva pentru tine înseamnă că eşti egoist.

Uite cm defineşte dex-ul egoismul: “preocupare exagerată față de propria persoană și de interesele personale, în dauna intereselor și drepturilor celorlalți”. Mai citeşte o dată finalul: în dauna intereselor şi drepturilor celorlalţi.

Evident că uneori ceea ce faci sau spui poate avea un impact negativ asupra unor persoane. Dar: o faci cu acest scop? O faci cu această intenţie? Sau o faci pentru că aşa este bine pentru tine?

Citeşte încă o dată definiţia egoismului. Scrie clar: “în dauna intereselor şi drepturilor celorlalţi”. Ăsta este scopul tău? Intenţia ta? Sau este doar o urmare, o consecinţă, un efect care nu are de-a face cu intenţia ta?

Mai multe explicatii si exemple gasesti aici:

Iubire de sine sau egoism? Ştii ce am observat de-a lungul experienţei mele si profesionale şi de viaţă? Că majoritatea dintre noi ne simţim vinovaţi atunci când facem lucruri pentru noi înşine. Unii ne simţim vinovaţi chiar…

Cum ar fi ca începând din chiar acest moment să priveşti tot ceea ce se întâmplă în viaţa ta prin perspectiva “este alegerea mea”? Adică “tot ceea ce simt, gândesc şi fac este alegerea mea”? Repetă acum această frază. De câteva ori. Ce simţi?

Eu, când mi-o spun, simt o putere imensă. O libertate totală. Simt ca sunt stăpână pe tot ce înseamnă viaţa mea. Pentru că este numai şi numai alegerea mea! Totul! Eu decid.

Multă vreme am avut tot felul de pretenţii şi aşteptări de la ceilalţi. Şi pe măsura aşteptărilor erau şi dezamăgirile 🙁 . Pentru că era vorba despre o lipsă de implicare şi asumare.

Când delegi altora puterea de a-ţi îndeplini aşteptările, faci, de fapt, alegerea de a-i lăsa pe ei să decidă. Tu nu îţi asumi responsabilitatea. Ci doar stai şi aştepţi. Ca ceilalţi să facă. Este şi asta o alegere. Nu neapărat bună şi nici folositoare.

Dar nimeni nu are voie să te critice şi să te judece, deci eşti liber să faci cm vrei. Doar asumă-ţi. Asumă-ţi că este posibil ca ceilalţi să nu-ţi îndeplinească aşteptările. Şi nu ai ei nici o vină.

Nimeni nu are nici o datorie faţă de nimeni. Indiferent că este vorba despre partener, mamă, tată, copil sau prieten. Asta este o mare eroare cu care creştem. Suntem învăţaţi să nu ne asumăm. Ci să aşteptăm, având pretenţii şi aşteptări în urma “datoriei”. Şi mai mult decât atât, suntem învăţaţi ca şi noi avem datorii faţă de ceilalţi. Iar dacă nu ni le îndeplinim, ne simţim vinovaţi.

Toate acestea sunt nişte erori imense. Repet: nimeni nu are nici o datorie faţă de nimeni. Fiecare îşi trăieşte viaţa prin alegerile pe care le face. Alegeri urmate de decizii. Decizii urmate de fapte, cuvinte, comportamente, acţiuni.

Ştiu că este mai uşor să ai pe cine să dai vina: “era de datoria lui/ei să…”. Greşit! Tu ai proiectat aceasta “datorie”. Tu ai avut aşteptarea să îşi îndeplinească “datoria”.

Uită de ideea de a te baza pe cineva. Indiferent cine este acest “cineva” şi indiferent ce zice societatea sau regulile de morală şi etică. Într-o lume perfectă şi corectă, ai avea dreptate. Doar că lumea este aşa cm este. Totul într-o schimbare continuă. Adaptează-te acestei schimbări şi transformări continue prin a-ţi asuma doar ceea ce ţine numai de tine. Altfel, vei trăi dezamăgire d**a dezamăgire, ajungând într-un război iluzoriu şi fără sens cu tot ceea ce este în jurul tău şi cu tine însuţi, chiar.

Dacă acum eşti trist şi dezamagit – este alegerea ta.

Dacă acum eşti vesel şi plin de viaţă – este alegerea ta.

Dacă acum eşti frustrat şi supărat – este alegerea ta.

Dacă acum râzi şi te bucuri de viaţă – este alegerea ta.

Nimeni în afara ta nu îţi este dator cu nimic.

Tu nu eşti dator nimănui cu nimic.

Spune-ţi chiar acum: “Eu aleg să simt ceea ce simt acum”. Şi dacă imediat vine gândul “Dar X a făcut/zis cutare şi m-a supărat!” aminteşte-ţi că este doar o iluzie şi o lipsă de asumare. Nu ceea ce a făcut/zis X te-a supărat. Tu ai ales să simţi supărare, ca reacţie la ceea ce a făcut/zis X. Tu alegi! Poţi alege să nu te intereseze. Sau să nu îţi pese. Sau să nu te afecteze. Sau să înţelegi de a făcut/zis cutare.

Deci alegeri sunt nenumărate. O poţi face pe oricare. Şi asumându-ţi alegerea, vei simţi putere. Forţă interioară. Forţa ta interioară. Reală. Autentică. Pe care fiecare om o are. Doar că puţini ştim să ne-o asumăm. Sau să ne-o asumăm corect şi sănătos.

“Eu aleg şi stă în puterea mea să schimb oricând şi în orice fel alegerea mea!” – aceasta înseamnă viaţa trăită conştient şi prezent, asumat matur şi adult.

Este alegerea ta. (să citeşti sau să nu citeşti) Cum ar fi ca începând din chiar acest moment să priveşti tot ceea ce se întâmplă în viaţa ta prin perspectiva “este alegerea mea”? Adică “tot ceea ce simt, gândesc şi fac este alegerea mea”? Repetă…

https://youtu.be/8MnZzCU4e74