Stefan Stiuca

Întâi Mai nu s-a născut la mare. A ajuns acolo, după o lungă deviație prin istorie, ideologie comunistă și, în final, prin rezervări confirmate cu mari eforturi, în funcție de statutul social si accesul la cașcaval.

În forma lui actuală, nu mai e o sărbătoare a muncii, ci o probă de apartenență la fashion, lifestyle si acces la șefii de sală moderni. Nu mai contează ce faci, ci unde, cu cine ești si la ce masă ești, dacă ai prins loc. Libertatea de odinioară a muncitorului s-a rafinat până la a deveni un acces condiționat si aproape total interzis omului simplu. Ierarhia aceasta ne-a devenit, bizar, confortabilă și perfect înțeleasă, deși nimeni nu o recunoaște: cine a rezervat masa, cine are loc la masa si cine stă și privește din proximitatea discreta sau de cele mai multe ori de pe social media.

Între ele, circulă o briză rece și foarte prețioasă, poate cele mai scumpe câteva grade din an, în care lumea se așază nu după ce este, ci după cât de bine reușește să parvină. Și, pentru că vorbim la persoana întâi, nu din auzite, subsemnatul a avut privilegiul profesional de a observa acest fenomen de aproape. Ani la rând, am fost acolo, la muncă, în fiecare întâi mai. Am văzut oameni înghețând la trei grade, cu ceasul de aur expus impecabil și zâmbetul la fel de bine fixat pentru fotografia deveniă obligație sacră. Un amestec de rezistență fizică și determinare estetică sfârșită de nu puține ori într-un kitsch greu de ignorat pentru ochiul minim erudit.

Acolo începe spectacolul.

Nu cel al ținutelor, ci al comportamentului. Un spectacol uman în care se stă ore multe la rând în trafic pentru privilegiul de a sta din nou, ulterior, ore întregi la o masă. Un spectacol în care se plătesc sume considerabile pentru confortul de a dovedi că nu ești acasă. Se îngheață organizat, se consumă programat și se zâmbește disciplinat nu pentru că ar fi neapărat plăcut ci pentru că trebuie. Pentru că, într-o formă discretă, dar constantă, această zi a devenit o demonstrație de parvenire, nu neapărat prin exces, ci prin insistența de a participa la el. Un consumerism fără nuanță, care nu mai caută experiența, ci mai degrabă confirmarea ei.

Între timp, ideea inițială a zilei a rămas suspendată undeva în fundal, ca o propoziție dintr-un manual pe care nu-l mai deschide nimeni. Pentru că Întâi Mai nu mai unește demult nimic.

Sănătatea, în forma ei cea mai profundă, nu este un diagnostic bun, ci o liniște care nu se explică. O dimineață care începe fără teamă și o noapte care nu se negociază cu zgomotul gloanțelor si rachetelor.

Astăzi, de Ziua Mondială a Sănătății, gândul nu stă pe loc ci pleacă. Se duce acolo unde ideea de sănătate a devenit un lux aproape indecent, un ideal de neatins. La Teheran și mai departe, în Iran, unde oamenii trăiesc cu sentimentul că viața lor poate fi oricând confiscată de lucruri pe care nu le controlează și pe care nu le-au ales. La Isfahan, în orașele acelea care au fost cândva doar frumoase și care acum respiră molozul rezultat in urma bombardamentelor. În Gaza, unde liniștea nu mai este o stare, ci o amintire și viața s-a strâns într-un spațiu prea mic pentru atâta suferință. În Ucraina, unde fiecare zi se scrie cu o încăpățânare dureroasă de a rămâne chiar și cu supremul preț al vieții.

Există un fel în care lumea s-a obișnuit cu aceste locuri. Le privește de la distanță, ca pe niște hărți colorate, ca pe niște știri care vin și pleacă dar în fiecare dintre ele există oameni care nu au cerut nimic din toate acestea și care duc, fără alegere, greutatea unei istorii care nu le aparține.

Poate că sănătatea unei lumi nu stă doar în spitale și în tratamente, ci și în capacitatea ei de a-și proteja oamenii. De a nu transforma suferința în obișnuință. Astăzi, mai mult decât oricând, gândul ar trebui să fie acolo unde liniștea lipsește și poate, dintr-un gest mic și tăcut, să începem din nou să credem că ea nu ar trebui să fie un privilegiu, ci o stare firească a lumii.