Psiholog Anca Teodor

Recent, cineva mi-a spus după o ședință că nu s-a simțit înțeles pe deplin de mine.

Nu a fost confortabil să aud asta. Cred că nimănui nu îi place să afle că, deși a încercat să fie prezent, atent și implicat, ceva tot nu a ajuns unde trebuia.

Dar nu m-am simțit atacată.
Mai degrabă m-am simțit recunoscătoare că omul acela a avut suficientă încredere în relația noastră încât să îmi spună.

Cred că relațiile bune sunt cele în care există loc pentru adevăruri din astea mici și incomode.
„Aici nu m-am simțit auzit.”
„Aici m-am pierdut.”
„Aici aș fi avut nevoie de altceva.”

De aceea nu îmi doresc niciodată să lucrez în orb. Întreb des oamenii cm se simt cu mine, ce funcționează pentru ei și ce nu. Nu pentru validare și nici pentru a fi „terapeutul perfect”, ci pentru că relația are nevoie să rămână vie.

Știu că sunt om înainte să fiu psiholog.
Și, ca orice om, pot interpreta greșit, pot rata ceva important, pot avea momente de neatenție.

Nu mă sperie asta atât de tare pe cât mă sperie ideea de a deveni rigidă sau prea sigură că „știu eu”.

Partea frumoasă este că, de multe ori, chiar în conversațiile astea inconfortabile se întâmplă ceva valoros.
Relația devine mai reală. Mai sinceră. Si mai flexibilă.

Iar dincolo de toate metodele și tehnicile pe care le învățăm ca terapeuți, cred că oamenii simt foarte clar dacă există loc pentru ei, așa cm sunt.

🌱