Valentin Dragomir

Sub nucul amintirii

Sub podul serii curge-un râu de fum,
iar luna își aprinde felinarul,
prin curți bătrâne plânge câte-un prun
și vântul mut își schimbă iar hotarul.

Pe prispa timpului mai stă un câine,
cu ochii plini de drum și depărtări,
iar peste sat miroase-a pâine caldă
și-a mâini trudite, vechi, de gospodari.

În nucul mare cântă-o amintire,
ca un copil desculț fugit prin ploi,
ce strânge cioburi de lumină
și le păstrează ascunse pentru noi.

Și poate viața nu-i decât o poartă
la care batem singuri, rând pe rând,
dar cât mai arde focul într-o vatră,
tot mai există un cer, o mamă, și-un pământ.

Ce vis urât

Toți se agață de mine
ca și cm aș fi malul
și ei – o apă fără fund.

Se prind cu unghii invizibile,
cu frici, cu nevoi,
cu povești neterminate
pe care le varsă în mine
ca într-un gol convenabil.

Ca și cm aș fi salvarea lor.

Dar eu—

eu abia mă țin pe mine.

Mă scap uneori,
alunec din propriile gânduri,
îmi pierd echilibrul în lucruri mărunte,
dau erori
ca un sistem obosit
care nu mai știe
ce program rulează.

Și totuși
ei vin.

Se țin.

Nu văd
că mâinile mele tremură,
că în mine e deja înghesuială,
că fiecare în fiecare „mai stai puțin”
se mai rupe ceva.

Pentru mine
totul e de cinci ori mai mult—
zgomotul,
greutatea,
așteptările,
căderile.

Și visul ăsta—

visul ăsta urât
în care trebuie să fiu stâlp
când eu sunt nisip
care învață încă
să nu se risipească—

nu se mai termină.

Pod

Între mine
și mine
nu e distanță—
e o ceață groasă
din gesturi mici, repetate.

Unul întinde mâna,
celălalt privește.

Unul mușcă din grabă,
celălalt numără tăcerile
dintre înghițituri.

Și nu știu
care sunt.

Mi-am lăsat pașii
în lucruri fără nume,
în pofte care nu cer voie,
în oboseala care decide
în locul meu.

Dar într-o clipă—
scurtă, aproape rușinată—
m-am văzut.

Ca într-o oglindă murdară
în care nu te recunoști,
dar știi că ești tu.

Acolo începe podul.

Nu din voință mare,
nu din promisiuni—
ci dintr-o ezitare.

O secundă
în care mâna nu mai știe
dacă să apuce.

O fisură
în care intră lumina
și mă prinde între două dorințe.

Și poate că nu trec azi.
Poate nici mâine.

Dar rămân acolo,
cu piciorul suspendat
deasupra mea—

învățând, încet,
să nu mai cad
în mine.