Patricia Lidia

„𝐓𝐞𝐱𝐭𝐮𝐥 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐚 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐬𝐜𝐫𝐢𝐬 𝐜𝐮 𝐀𝐈?”

Aceasta a fost una dintre întrebările care a stârnit cele mai interesante discuții la întâlnirea organizată de 𝐌𝐈𝐁 𝐂𝐨𝐧𝐬𝐭𝐚𝐧ț𝐚, o comunitate internațională dedicată femeilor antreprenor, care încurajează colaborarea, networkingul și dezvoltarea profesională.

De această dată, întâlnirea a avut loc cu ocazia prezenței mele la Constanța. Am traversat țara pe diagonală pentru a ajunge la mare, unde fiul meu participă la 𝐂𝐚𝐦𝐩𝐢𝐨𝐧𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐍𝐚ț𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐝𝐞 𝐁𝐚𝐛𝐲𝐁𝐚𝐬𝐜𝐡𝐞𝐭 ș𝐢 𝐌𝐢𝐧𝐢𝐁𝐚𝐬𝐜𝐡𝐞𝐭. Ori de câte ori călătoresc, încerc să transform deplasările în oportunități de a cunoaște oameni noi și de a împărtăși din experiența mea. Mă bucur de fiecare dată când reușesc să mă întâlnesc cu comunități din orașele prin care ajung.

La Constanța am vorbit despre 𝐜𝐚̆𝐫ț𝐢, despre 𝐬𝐜𝐫𝐢𝐬 și despre cm o carte poate deveni un instrument prin care îți demonstrezi 𝐞𝐱𝐩𝐞𝐫𝐭𝐢𝐳𝐚 și îți consolidezi 𝐛𝐫𝐚𝐧𝐝𝐮𝐥 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐧𝐚𝐥. Dar, inevitabil, discuția a ajuns și la 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐢𝐠𝐞𝐧ț𝐚 𝐚𝐫𝐭𝐢𝐟𝐢𝐜𝐢𝐚𝐥𝐚̆.

Am vorbit despre aplicațiile care pretind că detectează dacă un text este scris cu 𝐀𝐈 și despre faptul că, în acest moment, ele sunt încă departe de a fi suficient de precise.

Un aspect care le-a surprins pe participante a fost faptul că persoanele care nu sunt vorbitoare native de engleză au șanse mai mari să fie etichetate greșit ca folosind 𝐀𝐈. Explicația este simplă: noi am învățat engleza într-un mod mai riguros, folosind structuri gramaticale și lexicale standard. În schimb, vorbitorii nativi folosesc expresii colocviale, formulări neconvenționale și mici "imperfecțiuni" pe care algoritmii ajung să le considere specifice scrisului uman. Paradoxal, uneori poți fi considerat că ai folosit 𝐀𝐈 doar pentru că scrii... 𝐩𝐫𝐞𝐚 𝐜𝐨𝐫𝐞𝐜𝐭.

Am discutat și despre un alt subiect care mă preocupă: numărul tot mai mare de cărți generate aproape integral cu ajutorul 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐢𝐠𝐞𝐧ț𝐞𝐢 𝐚𝐫𝐭𝐢𝐟𝐢𝐜𝐢𝐚𝐥𝐞.

Nu sunt împotriva 𝐀𝐈. Îl folosesc aproape zilnic și cred că este un instrument extraordinar atunci când este utilizat responsabil. Dar cred, în același timp, că 𝐞𝐱𝐩𝐞𝐫𝐢𝐞𝐧ț𝐚, 𝐞𝐱𝐩𝐞𝐫𝐭𝐢𝐳𝐚, 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐚 și 𝐚𝐮𝐭𝐞𝐧𝐭𝐢𝐜𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 unui autor nu pot fi generate printr-un prompt.

Poate că, în viitor, nu va mai fi suficient să publici o carte. Va conta tot mai mult 𝐝𝐞 𝐜𝐞 𝐭𝐨𝐜𝐦𝐚𝐢 𝐭𝐮 𝐞ș𝐭𝐢 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐚𝐧𝐚 𝐩𝐨𝐭𝐫𝐢𝐯𝐢𝐭𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐨 𝐬𝐜𝐫𝐢𝐢.

Le mulțumesc organizatoarelor și tuturor doamnelor prezente pentru deschidere, întrebări și conversațiile care au continuat și după încheierea prezentării. Pentru mine, astfel de întâlniri sunt una dintre cele mai frumoase părți ale călătoriilor.

𝐕𝐨𝐢 𝐜𝐞 𝐩𝐚̆𝐫𝐞𝐫𝐞 𝐚𝐯𝐞ț𝐢? Credeți că, peste câțiva ani, va mai conta dacă o carte este scrisă exclusiv de un om sau cu ajutorul 𝐀𝐈, atât timp cât oferă valoare cititorului?

𝐍𝐨𝐮𝐥 𝐦𝐞𝐮 𝐦𝐨𝐝𝐞𝐥 î𝐧 𝐯𝐢𝐚ță: 𝐒𝐨𝐩𝐡𝐢𝐞 𝐂𝐮𝐧𝐧𝐢𝐧𝐠𝐡𝐚𝐦 (𝐈𝐧𝐝𝐢𝐚𝐧𝐚 𝐅𝐞𝐯𝐞𝐫). Da, știu... aproximativ 𝟏𝟐 𝐨𝐚𝐦𝐞𝐧𝐢 urmăresc baschetul feminin suficient cât să înțeleagă instant referința. Restul probabil cred că e doar o blondă cu 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐫𝐞 𝐚𝐦𝐞𝐧𝐢𝐧ță𝐭𝐨𝐚𝐫𝐞 care arată de parcă tocmai și-a pierdut și ultima dâră de răbdare.

Dar femeia chiar e impresionantă. Jucătoare în 𝐖𝐍𝐁𝐀, 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐮𝐫ă 𝐧𝐞𝐚𝐠𝐫ă î𝐧 𝐓𝐚𝐞𝐤𝐰𝐨𝐧𝐝𝐨 încă din copilărie, a făcut baschet, volei și chiar a jucat fotbal american în liceu când echipa avea nevoie de un kicker. Iar pe teren are reputația că își apără coechipierele fără să stea la negocieri. 𝐂𝐞 î𝐦𝐢 𝐩𝐥𝐚𝐜𝐞 𝐜𝐞𝐥 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭, î𝐧𝐬ă, 𝐧𝐮 𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞𝐚 𝐜𝐮 𝐓𝐚𝐞𝐤𝐰𝐨𝐧𝐝𝐨. 𝐄 𝐚𝐭𝐢𝐭𝐮𝐝𝐢𝐧𝐞𝐚. Privirea aia spune: „Te-am citit din primele 3 secunde. Termină circul. Știu exact ce urmează și o să-ți pară rău.” 😀

Eu, în schimb? Am petrecut prea mult timp confundând 𝐚𝐮𝐭𝐨𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 cu 𝐠𝐮𝐫𝐚 𝐦𝐚𝐫𝐞 și 𝐚𝐠𝐢𝐭𝐚ț𝐢𝐚 𝐝𝐞 𝐦𝐚𝐢𝐦𝐮ță 𝐬ă𝐥𝐛𝐚𝐭𝐢𝐜ă, de parcă scopul era să amețesc adversarul, nu să mă fac ascultată.

Se pare că 𝐥𝐞𝐜ț𝐢𝐚 𝐦𝐞𝐚 𝐩𝐞 𝟐𝟎𝟐𝟔 este simplă: 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐮ț𝐢𝐧𝐢 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐛𝐞𝐥𝐢, 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭ă 𝐩𝐫𝐞𝐳𝐞𝐧ță. E și mai ieftin decât terapia și, surprinzător, nu trebuie să mă comport ca un babuin care a descoperit energizantele. Evoluția de la „𝐯𝐮𝐯𝐮𝐳𝐞𝐥ă 𝐜𝐮 𝐚𝐧𝐱𝐢𝐞𝐭𝐚𝐭𝐞” la „𝐜𝐚𝐥𝐦 𝐜𝐚𝐫𝐞 î𝐢 𝐟𝐚𝐜𝐞 𝐩𝐞 𝐚𝐥ț𝐢𝐢 𝐬ă 𝐭𝐫𝐚𝐧𝐬𝐩𝐢𝐫𝐞” e un upgrade pe care până și internetul l-ar aproba.

Dacă oamenii înțeleg mesajul înainte să deschid gura, înseamnă că am evoluat. Dacă nu... mai exersez privirea. Cred că asta este, de fapt, 𝐦𝐢𝐧𝐝𝐬𝐞𝐭𝐮𝐥 𝐟𝐞𝐦𝐢𝐧𝐢𝐧 pe care încerc să-l învăț. Nu să fii scandalagioaică, nu să demonstrezi permanent cât de "rea" ești, ci să ai suficientă încredere în tine încât să nu fie nevoie de spectacol.

Sophie a spus-o mai bine decât aș putea eu spune vreodată: "𝐈 𝐬𝐭𝐢𝐜𝐤 𝐮𝐩 𝐟𝐨𝐫 𝐦𝐲 𝐭𝐞𝐚𝐦𝐦𝐚𝐭𝐞𝐬. 𝐈 𝐬𝐭𝐢𝐜𝐤 𝐮𝐩 𝐟𝐨𝐫 𝐦𝐲𝐬𝐞𝐥𝐟." (𝐼̂𝑚𝑖 𝑎𝑝𝑎̆𝑟 𝑐𝑜𝑒𝑐ℎ𝑖𝑝𝑖𝑒𝑟𝑒𝑙𝑒. 𝑀𝑎̆ 𝑎𝑝𝑎̆𝑟 𝑠̦𝑖 𝑝𝑒 𝑚𝑖𝑛𝑒.) Și nu au rămas doar vorbe. Când Caitlin Clark a fost lovită într-un meci, a intervenit fără ezitare.

În același timp, spune și: "𝐈𝐭'𝐬 𝐎𝐊 𝐟𝐨𝐫 𝐟𝐞𝐦𝐚𝐥𝐞𝐬 𝐭𝐨 𝐛𝐞 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐞𝐭𝐢𝐭𝐢𝐯𝐞 𝐚𝐧𝐝 𝐟𝐞𝐢𝐬𝐭𝐲 𝐚𝐧𝐝 𝐬𝐡𝐨𝐰 𝐞𝐦𝐨𝐭𝐢𝐨𝐧𝐬... 𝐎𝐟𝐟 𝐭𝐡𝐞 𝐜𝐨𝐮𝐫𝐭 𝐈'𝐦 𝐚𝐜𝐭𝐮𝐚𝐥𝐥𝐲 𝐧𝐢𝐜𝐞." (𝐸𝑠𝑡𝑒 𝑝𝑒𝑟𝑓𝑒𝑐𝑡 𝑖̂𝑛 𝑟𝑒𝑔𝑢𝑙𝑎̆ 𝑐𝑎 𝑓𝑒𝑚𝑒𝑖𝑙𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑖𝑒 𝑐𝑜𝑚𝑝𝑒𝑡𝑖𝑡𝑖𝑣𝑒, 𝑐𝑜𝑚𝑏𝑎𝑡𝑖𝑣𝑒 𝑠̦𝑖 𝑠𝑎̆-𝑠̦𝑖 𝑎𝑟𝑎𝑡𝑒 𝑒𝑚𝑜𝑡̦𝑖𝑖𝑙𝑒... 𝐼̂𝑛 𝑎𝑓𝑎𝑟𝑎 𝑡𝑒𝑟𝑒𝑛𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑠𝑢𝑛𝑡, 𝑑𝑒 𝑓𝑎𝑝𝑡, 𝑜 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑎𝑛𝑎̆ 𝑑𝑟𝑎̆𝑔𝑢𝑡̦𝑎̆.) Nu, adevărul e că nu sunt, dar e ok.

𝐀𝐬𝐭𝐚 𝐦𝐢 𝐬𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐢𝐟𝐞𝐫𝐞𝐧ț𝐚 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐟𝐨𝐫ță ș𝐢 𝐠ă𝐥ă𝐠𝐢𝐞. Poți fi 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐞𝐭𝐢𝐭𝐢𝐯ă, 𝐟𝐞𝐫𝐦ă ș𝐢 𝐢𝐦𝐩𝐨𝐬𝐢𝐛𝐢𝐥 𝐝𝐞 𝐢𝐧𝐭𝐢𝐦𝐢𝐝𝐚𝐭 fără să transformi fiecare conflict într-un circ. Să fii calmă până în momentul în care chiar trebuie să acționezi. 𝐑𝐞𝐬𝐭𝐮𝐥 𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐮𝐦 𝐢𝐧𝐮𝐭𝐢𝐥 𝐝𝐞 𝐞𝐧𝐞𝐫𝐠𝐢𝐞.

𝐷𝑎, 𝑑𝑎, 𝑐𝑙𝑎𝑟 𝑖̂𝑚𝑖 𝑓𝑎𝑐 𝑡𝑟𝑖𝑐𝑜𝑢 𝑠𝑡𝑎𝑡𝑒𝑚𝑒𝑛𝑡 𝑐𝑢 𝑎𝑐𝑒𝑎𝑠𝑡𝑎̆ 𝑔𝑎𝑔𝑖𝑐𝑎̆ 𝑚𝑖𝑠̦𝑡𝑜! 😉