Andreea Fodor

Dintre toate pe care omul le poate pierde, una singură este cea mai zdrobitoare - pierderea speranței. Le poti avea pe toate și să nu-ți poți duce viața mai departe dacă doar unul dintre daruri ai pierdut - speranța.

"Speranța moare ultima", se zice.

În psihologie, speranța este înțeleasă ca echilibrul dintre încredere și optimism; o percepem ca pe rotița care le învârte pe toate celelalte. În teologie, o numim nădejde și este o virtute.
Spre deosebire de dorință sau motivație, speranța este mai complexă, implicând voința (eu aleg să dau încredere) gândurile (sper gândindu-mă la un rezultat viitor pozitiv) și imaginația (construiesc un scenariu viitor pozitiv).
Oamenii care au fost studiați pentru nivelul crescut de speranță s-au dovedit a fi diferiți de semenii cu o speranță redusă. Astfel că, cei dintâi își puteau contura obiective și scopuri mai complexe față de ceilalți; puteau să găsească mai repede și mai ușor soluțiile și strategiile; puteau identifica mai multe căi prin care să își atingă obiectivele. În mediul oncologic, pacienții care au speranță crescută dovedesc o recuperare mai bună, o adaptare mai ușoară la schimbările aduse de boală, toleranță mai crescută la durere și, foarte important!, o calitate a vieții mai crescuta, indiferent de stadiul bolii. Speranța pare să aibă aceste efecte și în durerea doliului, în pierderile importante de orice natură.
Una peste alta, fiecare dintre noi știe cm speranța l-a ajutat într-un moment sau altul din existență să supraviețuiască fizic, psihic sau sufletește.
Atât este de importantă încât, parafrazându-l pe Viktor Frankl, o operație reușită și un tratamentul adecvat nu au niciun folos pentru medici dacă pacientul își pierde speranța și se sinucide.
Redresarea și reconstrucția vieții, a identității, a sensului nu pot începe fără speranța că ceva anume din viitorul imaginat face să merite efortul de a suporta durerea, de a îndura pierderile, de a sacrifica. Cu atât mai mare valoarea terapeutică a speranței și importanța ei cu cât incertitudinea este starea de facto a pacientului oncologic.
Multe învățăm despre speranță asistându-i pe bolnavii cronici sau avand un om drag care trece printr-o asemenea criză existențială. Spre exemplu, învățăm că speranța unuia depinde semnificativ de speranța pe care o au celelalte persoanele implicate. Unul dintre studii subliniază contribuția pe care cadrele medicale o au la formarea speranței unui pacient. Un medic atent la efectele psiho-emoționale pe care boala le are asupra unui om poate contribui la întărirea speranței sau, dimpotriva. Nu doar pentru că medicul reprezintă o autoritate în procesul în care persoana bolnavă a intrat ci pentru că, la nivel uman, speranța unui om o întărește pe a celuilalt.
Nu putem cere bolnavului de cancer să aibă speranță dacă noi, cei care suntem în jurul lui, nu știm să o căutăm și să o vedem.
Speranța, în acest context, nu înseamnă neapărat promisiunea vindecării; cuprinde încrederea că nu va trece singur prin toată durerea, că ne pasă de om, că avem nădejde în sensul pe care viața persoanei îl are până în ultima clipă.
Când oamenii din jur aduc speranțele lor inaintea celui atins de boală, pacientul ar putea simți și gândi "văd cm ei, toți, nu renunță la mine; atunci nici eu să nu renunț la mine!".

Photo credit: Pinterest

"Iubirea infantilă urmează principiul: Iubesc pentru că sunt iubit.
Iubirea matură urmează principiul: Sunt iubit pentru că iubesc.
Iubirea imatură spune: Te iubesc pentru că am nevoie de tine.
Iubirea matură spune: Am nevoie de tine pentru că te iubesc."

Asta spune Erich Fromm, în ,,Arta de a iubi" însă putem completa, din psihologia creștină:

🕊 Iubesc pentru că sunt iubire.
🕊Am nevoie de tine ca să iubesc.

"Tot ce întâmplă cu pămantul se va întămpla și cu urmașii pământului..."

Există trăsături pe care le urâm la alții într-un mod categoric, consecvent și necondiționat? - ne întreabă Verena Kast în cartea "Umbra din noi".

Sigur ca da, putem urî la alții și urâm (!) fie și nedându-ne seama trăsături refulate, frici, slăbiciuni - toate ale noastre; neconștientizate, dar tot ale noastre rămân.

İată cm răspunde Jung la problema acestui rău:

"Cine vrea să capete un răspuns la problema răului, așa cm se pune azi, are nevoie, așadar, în primul rând de o cunoaștere de sine. [...] Trebuie să știe fără menajamente de cât bine și de câte fapte rușinoase este capabil și să se ferească s-o ia pe una drept reală și pe cealaltă drept iluzie."

De ce urâm ceea ce urâm?

Pentru că, raspunde Verena Kast, atunci când suntem surprinși asupra unui comportament care nu corespunde Eului nostru ideal, ne rușinam (iată o valență pozitivă a emoției de rușine).

Acesta este și motivul pentru care avem tendința de a proiecta asupra altor persoane, de a percepe la alții anumite aspecte mai întunecate ale personalității noastre.

Acești oameni sunt țapii noștri ispășitori, la ei ne deranjează ceea ce aparține de fapt umbrei noastre sau are, cel putin, o legătură cu aceasta.

Nu, nu suntem doar "ființe de Lumină" și "îngeri ai Luminii" cm ne păcălesc unii - suntem oameni cu oase și carne, într-o lume în care orice lumină (fie ea interioară, metaforică) creează umbre și jocuri ale umbrelor.

Ca să ne formăm o imagine coerentă despre lume, avem nevoie să vedem atât umbrele din noi, cât și cele pe care le formăm cu lumina noastră.

Photo credit: Pinterest