Morning Light Dance

Cursurile mele nu sunt comode.

Și nici eu nu sunt.

Nu sunt genul de profesor, instructor, facilitator – spune-i cm vrei – care să te lase să stai liniștită în zona ta de confort, deși știu că este unul dintre termenii preferați ai ultimilor ani.

Te voi vedea.

Te voi asculta.

Te voi ghida.

Și, inevitabil, te voi dezbrăca.

Mai întâi de prejudecăți.

De judecăți.

De toate poveștile despre cm ar trebui să fii, ce ar trebui să faci, cât spațiu ai voie să ocupi și cât de mică trebuie să te faci ca să încapă și ceilalți.

Săptămânile trecute am fost fără limite. Cursul de trei ore s-a întins la patru, chiar patru ore și jumătate, și tot nu am terminat ce aveam de făcut. Așa că astăzi am făcut câțiva pași înapoi, ne-am organizat, am fost mai ceva ca o educatoare de grădiniță și, pentru prima dată după mult timp, ne-am încadrat în program.

Am reluat ce apucasem doar să atingem data trecută.

Aventuriera.

Magiciana.

Femeia Copil.

Și, deși pentru mine a fost unul dintre cele mai solicitante cursuri din tot programul, cred că a fost și unul dintre cele mai frumoase.

Pentru că am avut privilegiul să privesc niște femei jucându-se.

Cu adevărat.

Fără să se gândească dacă fac bine.

Fără să se gândească dacă sunt ridicole.

Fără să se gândească dacă cineva le judecă.

Știți cm se joacă niște Femei Copil?

Nici eu nu știam.

Până astăzi.

Și, pentru că v-am spus că vă dezbrac mai întâi de limitele pe care vi le puneți singure, trebuie să vă spun și adevărul complet.

După aceea vă dezbrac și de haine.

Mai jos aveți dovada. 😇

Iar data viitoare închidem seria arhetipurilor și vedem ce rămâne atunci când toate măștile au fost privite, ascultate și onorate.

Abia aștept.
Vise de Dantelă!
Monica Dugheanu

În seara asta nu țin cursurile.

Și este un sentiment atât de ciudat încât cred că merită menționat.

De obicei anulez doar dacă simt că mor. Și când spun că mor, mă refer la real. Nu la „sunt obosită”, nu la „n-am chef”, nu la „am nevoie de o pauză”. La real.

Sau dacă, din diverse motive, fetele nu ajung la clasă.

Dar astăzi am anulat.

Am anunțat de săptămâna trecută și, culmea, n-am murit.

În seara asta voi participa pentru prima dată la un eveniment organizat de Tu, în față. cu Andreea Paraschiv.

Merg să ascult o doamnă.

Și ce Doamnă!
Mihaela Tatu

„Ești ceea ce alegi să fii.”

Și parcă nu se putea potrivi mai bine cu perioada asta din viața mea.

Nu merg să predau.
Nu merg să organizez.
Nu merg să creez.
Merg să ascult.

Și îmi dau seama cât de rar fac asta.

Cât de rar îmi dau voie să fiu doar omul din sală.
Omul care vine cu o curiozitate sinceră și cu disponibilitatea de a se lăsa inspirat.

Cred că vor fi patru ore în care voi investi enorm în mine.

Și mă bucur pentru asta.
Din tot sufletul.

Va mulțumesc,
Monica Dugheanu

Sunt vulcanică.

Nu în felul acela în care oamenii folosesc cuvântul când vor să spună că cineva este impulsiv sau greu de dus. Nu. Eu sunt vulcanică precum munții aceia care par liniștiți ani la rând, atât de liniștiți încât aproape uiți ce poartă în măruntaiele lor. Și apoi, într-o zi, pământul se deschide, cerul se înroșește și tot ceea ce a stat ascuns începe să își ceară dreptul la existență.

Nu bubui des. Dar când o fac, se simte. Se aude. Are ecou.

Și uneori rămân după aceea privind în urmă la tot ce a rămas, asemenea unui războinic întors de pe câmpul de luptă care nu știe dacă să fie mândru de puterea lui sau speriat de urmele pe care le-a lăsat în urmă.

Dar asta este doar una dintre fețele mele.

Pentru că aceeași femeie care poate ridica vocea și poate muta munți din loc este și femeia care, uneori, ar vrea doar să se ghemuiască într-un colț al camerei și să fie ținută în brațe până trece durerea.

Nu cea fizică. Cu ea am avut mereu o relație simplă. O duc. O car. Merg mai departe.

Dar există alte dureri care mă opresc în loc.

Durerea de a nu fi înțeleasă.
Durerea de a nu fi văzută.
Durerea de a nu fi auzită.

Și atunci mă transform din femeia care poate ține piept unei furtuni într-o copilă cu codițe și rochie de tulle care privește în jos și descoperă că și-a rupt dresul.

Nu pentru că o doare genunchiul.
Nu pentru că îi curge sânge pe picior.

Ci pentru că s-a stricat ceva la care a ținut.

Ceva ales cu grijă.
Ceva în care a pus suflet.

Poate că de aceea am încetat de mult să mai cred că oamenii sunt un singur lucru.

Cred că femeia puternică poate fi și vulnerabilă.

Cred că și Reginele au fost la rândul lor copile și cred că ceea ce o face atât de specială pe Eroină este puterea de a depăși frica.

Cred că purtăm în noi atât de multe personaje încât uneori nici noi nu știm care dintre ele va deschide ușa într-o anumită zi.

Și exact asta facem în DEZ-VALUIRE.

Nu alegem o singură versiune a noastră pe care să o declarăm câștigătoare.

Nu devenim doar regine, doar fascinatoare, doar eroine sau doar copile.

Ci învățăm să le privim pe toate cu blândețe, să le recunoaștem și să le facem loc la aceeași masă.

Pentru că adevărata libertate nu apare atunci când ne transformăm în altcineva.

Apare atunci când încetăm să ne mai luptăm cu cine suntem.

Mai avem două săptămâni împreună și, dacă este ceva ce abia aștept, este să vă văd în toată măreția voastră. Cu toate contradicțiile, toate nuanțele, toate personajele și toate adevărurile care vă locuiesc.

Pentru că, la final, poate că nu suntem nici copile, nici regine, nici fascinatoare, nici eroine.

Poate că suntem suficient de încăpătoare încât să le cuprindem pe toate.

Vă cuprind,
Monica Dugheanu