Un Strop de Repaus

📖 Tatăl celuilalt copil
de Parinoush Saniee

✒️ Apreciere personală: 10/10
✒️ Anul apariției: 2017 (ediția originală a fost publicată în 2004)
✒️ Editura: Polirom
✒️ Numărul de pagini: 296
✒️ Traducerea din limba persană: Cristina Ciovârnache
✒️ Nota de pe Goodreads: 4,41 din 5 (peste 8.000 de evaluări)

📌 Ar fi foarte interesant să aflăm ce gândesc ființele care nu vorbesc, fie că sunt oameni, fie că sunt animale, iar o carte care face exact acest lucru, oferind un întreg discurs unui copil ce refuză să rostească chiar și cel mai neînsemnat cuvânt, nu ar fi avut cm să nu îmi provoace interesul. „Tatăl celuilalt copil” m-a captivat de la prima pagină, imediat ce am conștientizat modul în care este descrisă întreaga poveste: prin ochii inocenți ai unui copil. Există și pasaje în care observăm lucrurile din perspectiva mamei, aspect care conferă senzația de întreg, însă predomină cele în care evenimentele sunt descrise de către copil.

📌 Pe parcurs înțelegem și de ce cuvintele refuză să iasă din gura acestui copil, înțelegem și de ce ajunge să refuze să își recunoască tatăl. Și mai înțelegem și cât de toxice sunt orgoliile, cm pot să distrugă relații, familii, vieți întregi, doar pentru că nu avem puterea să lăsăm de la noi.

📌 Cartea este una de dimensiuni mai degrabă reduse și se citește foarte repede (mie mi-a luat mai puțin de trei săptămâni deși nu prea am avut timp de citit în acea perioadă), stilul fiind unul simplu și plăcut. Povestea, însă, nu este deloc simplă, iar modul în care sunt creionate traumele pe care le pot dezvolta copiii atunci când sunt lipsiți de afecțiunea normală părintească este de-a dreptul răvășitor. De asemenea, m-a impresionat profund cm romanul reușește să surprindă implicațiile pe care astfel de traume le pot avea asupra întregii familii, ca într-un soi de cerc vicios din care nimeni nu mai izbutește să iasă.

📌 În același timp, mi-am îmbogățit cunoștințele despre cultura iraniană, una atât de greu de înțeles pentru noi, europenii. Tradițiile lor, dar mai ales obiceiurile, în special cele referitoare la punerea femeii la colț (metaforic vorbind), sunt destul de greu de acceptat pentru cineva care consideră că toți suntem egali pe lumea asta, că fiecare ar trebui să aibă libertatea de a dispune de viața sa după cm dorește și că nu trebuie să fim decât stăpânii propriilor noastre vieți (nu și asupra altora).

📌 M-a cucerit definitiv stilul delicat al acestei autoare iraniene și abia aștept să citesc și „Cel care mă așteaptă”, carte pe care am achiziționat-o deja și care este chiar mai renumită decât „Tatăl celuilalt copil”. În cazul acestui din urmă roman, evaluarea foarte mare de pe Goodreads mi se pare pe deplin justificată și mă bucur că am ales să citesc această carte din vrafurile care mă așteaptă, fix într-un moment în care aveam nevoie de o lectură plină de empatie.

📖 O istorie a Orientului Mijlociu
de Peter Mansfield (ediție revizuită și actualizată de Nicolas Pelham în 2013)

✒️ Apreciere personală: 8/10
✒️ Anul apariției: 2015 (ediția originală a fost publicată în 1991)
✒️ Editura: Humanitas
✒️ Numărul de pagini: 536
✒️ Traducerea din limba engleză: Cornelia Dumitru
✒️ Nota de pe Goodreads: 3,85 din 5 (peste 1.500 de evaluări)

📌 Am citit destul de multe cărți de istorie până acum, însă niciodată nu poți să știi prea multe în acest domeniu. De aceea, odată cu începerea unei noi runde de conflict în Orientul Mijlociu (iar aici mă refer la războiul purtat de Israel în Fâșia Gaza, pentru că între timp a izbucnit și războiul împotriva Iranului), am considerat că ar fi bine să mă pun la punct cu istoria detaliată a acestei regiuni efervescente.

📌 Trebuie să recunosc că am aflat extrem de multe din cartea lui Peter Mansfield, chiar dacă nu am reușit să rețin pe cât mi-aș fi dorit. Stilul este unul destul de plăcut, însă cartea este una voluminoasă, 500 de pagini de text-bloc, astfel că mi-a luat câteva luni să o citesc (menționez încă o dată că eu citesc mai multe cărți simultan). Din păcate, am resimțit de multe ori pe parcursul lecturii lipsa unor repere temporale mai frecvente care să mă ajute să înțeleg cu ușurință cronologia evenimentelor, fără a mai fi nevoit să realizez o documentare suplimentară pe Internet.

📌 De asemenea, mi s-au părut extrem de puține cele câteva hărți prezentate la începutul cărții, iar pentru a înțelege modul în care s-au deplasat granițele de-a lungul timpului am avut nevoie din nou să apelez la surse online. Nu mi se pare în regulă ca o carte de istorie să nu aibă suficiente hărți (măcar acolo unde e cazul, în porțiunile unde sunt abordate modificări ale granițelor) și nici ca aceasta să nu cuprindă referințe temporale pentru toate evenimentele prezentate. Sincer, aș refuza să editez o carte de istorie care nu respectă aceste două aspecte ce mi se par de bază. Și cred cu tărie că orice istoric ar trebui ca în cărțile sale să explice lucrurile în așa fel încât să înțeleagă oricine, fie că are baze solide de istorie, fie că se află la prima carte în domeniu.

📌 Trecând peste aceste aspecte care mi-au îngreunat lectura și care mi-au răpit puțin din plăcerea acesteia, trebuie să spun totuși că am înțeles mult mai clar felul în care s-au desfășurat evenimentele ultimilor 200 de ani în Orientul Mijlociu, iar cartea a fost, cu siguranță, una îmbogățitoare. Am înțeles dinamica relațiilor dintre statele din regiune, am înțeles de ce israelienii și palestinienii vor continua să se confrunte pentru mult timp de acum înainte, am înțeles și interesele pe care le-au avut sau pe care încă le mai au marile puteri în această zonă deosebit de complicată a planetei, am înțeles mult mai clar și care a fost drumul Iranului până la a deveni un paria pentru statele occidentale.

📌 Sunt convins că au fost scrise și ar mai putea fi scrise cărți mult mai groase despre situația din această regiune și tot nu ar putea fi cuprinse toate detaliile care au dus la situația aproape imposibilă din prezent, în care prea puține state din zonă reușesc să aibă relații bilaterale normale. Însă cine să aibă timp să le citească pe toate? Așa că, pentru moment mă mulțumesc cu această cunoaștere, oferită de cartea lui Mansfield, și îmi propun ca pe viitor să identific o carte care să fie și mai reușită. Dacă aveți propuneri de astfel de lucrări, vă rog să nu ezitați să mi le spuneți în comentarii.

📌 În încheiere vreau să subliniez că lucrarea este una foarte bună, adresată unui public care are deja cunoștințe foarte bune de istorie sau unuia care e dispus să completeze informațiile din carte cu date de pe Internet (eu sunt undeva la mijloc din acest punct de vedere), însă lipsurile menționate au făcut ca pentru mine această carte să fie doar de 8. Cu speranța că v-am adus în atenție o carte ce vă forma o imagine mult mai clară a Orientului Mijlociu, vă urez spor la citit!

📖 Ce mult te-am iubit
de Zaharia Stancu

✒️ Apreciere personală: 7/10
✒️ Anul apariției: 2017 (ediția originală a fost publicată în 1968)
✒️ Editura: Litera (colecția Cărți Pentru Toți)
✒️ Numărul de pagini: 288
✒️ Nota de pe Goodreads: 3,98 din 5 (peste 230 de evaluări)

📌 După ce am citit în facultate „Desculț”, care m-a impresionat destul de profund, mi-am propus să mai citesc câte ceva din opera lui Zaharia Stancu, însă preocupat fiind să explorez și munca altor autori, abia recent am reușit să mai parcurg unul dintre romanele sale.

📌 „Ce mult te-am iubit” e romanul în care Zaharia Stancu își plânge mama, iar sarcina celui care își propune să scrie o recenzie despre o astfel de carte poate deveni una cel puțin ingrată deoarece se naște inevitabil întrebarea „Cum ai putea să spui ceva de rău despre un astfel de subiect?”. Însă răspunsul e simplu: recenzia nu este despre subiect, ci despre operă, despre cm e ea pusă în pagină, despre cât de mult mi-a plăcut sau dimpotrivă, despre cm am înțeles-o la această vârstă ce nu va mai fi niciodată. Chiar așa, v-ați gândit că dacă recitiți peste cinci ani o carte o să o vedeți cu totul altfel? Ar putea să vi se pară o porcărie, deși prima oară v-a plăcut sau să vi se pară o adevărată nestemată, cu toate că prima dată vi s-a părut maculatură. Experiențele pe care le acumulăm ne determină (uneori ne ajută, alteori mai degrabă ne încurcă) să ne modificăm atât de mult percepția asupra lucrurilor încât în câțiva ani putem deveni efectiv alte persoane.

📌 Revenind la cartea lui Zaharia Stancu, trebuie să spun că pe mine, unul, nu m-a convins. Am rezonat cu durerea sa care răzbate puternic din fiecare pagină și mi-am amintit în multe rânduri de „Jurnalul unei iubiri pierdute” a lui Eric-Emmanuel Schmitt, deși cele două cărți au destule de puține lucruri în comun în afara subiectului principal (cu precizarea importantă că opera lui EES este una superbă și a cărei recenzie o găsiți aici pe pagină, dacă sunteți interesați). Însă repetițiile... Totul ar fi fost în regulă și aș fi receptat mai degrabă pozitiv cartea, însă utilizarea absolut exagerată a repetițiilor mai degrabă mi-a distrus plăcerea cititului. Pot să înțeleg faptul că autorul a dorit să sublinieze unele aspecte, că a vrut să scoată în evidență simplitatea satului, unde oamenii se axează pe lucruri puține (dar foarte importante pentru ei), că a intenționat să exprime faptul că gândurile îi reveneau mereu la aceleași lucruri dureroase și obsesive, însă procedeul repetiției este utilizat într-atât de mult încât de la un moment dat încolo aproape că știam ce urmează să citesc, iar într-un final am sfârșit dorindu-mi să termin odată lectura pentru că devenise destul de enervantă.

📌 În altă ordine de idei, o carte destul de simplă, cu un stil cursiv (chiar dacă sunt destule digresiuni), care se citește ușor și repede, dar pe care nu o recomand nimănui care a pierdut recent pe cineva, cu atât mai mult când acel cineva e chiar mama. Lectura a mers rapid și au fost fragmente unde am simțit calitatea autorului, însă la final am rămas cu impresia că este una dintre cărțile din care peste puțină vreme nu-mi voi mai aduce aminte nimic. Poate va rămâne doar o umbră apăsată de tristețe atunci când îmi voi aduce aminte titlul romanului, utilizat în mod obsesiv în text, și o urmă de dezamăgire la gândul că această carte m-a descurajat să mai citesc altceva de Zaharia Stancu.