Mariana Popescu

Te-ai trezit în weekend mai devreme și te gândești că e momentul potrivit să citești.
Toată lumea doarme, nu te deranjează nimeni și nimic, nici copiii, nici gândul că trebuie să faci ceva.
Când ceilalți sunt în preajma ta, nu-ți permiți să stai. Se activează simțul că trebuie să faci lucruri, pentru ei sau independent de ei, ideea este că în preajma altora nu ai stare și nici nu-ți prea permiți să stai...

Așa că te pui pe citit. Însă nu înainte de a-ți face un ceai sau o cafea, e mai plăcut așa, rutina ta de dimineața. În sfârșit, gata și cafeaua. În sfârșit, doar tu cu tine, timpul tău pentru tine. Te așezi în fotoliu și începi să citești.

Citești ce citești și apare gândul că timpul trece și nu mai este mult până se trezesc copii. Te uiți la ceas. Mintea începe să proiecteze micul dejun. Îți dai seama că ar fi bine să începi de pe acum ca să fii gata cu toate la timp. Lași puțin cititul deoparte și mergi la bucătărie să faci câteva pregătiri necesare. Pui apa pe foc, scoți legumele de la frigider, și revii la citit.

După alte câteva minute, în care deja grăbești ritmul în care citești, îți apare un alt gând. Undeva după prânz urmează să primești o vizită și poate ar fi bine să începi să te pregătești... ești încă în pijamale, părul vâlvoi, mai este câte ceva de făcut și prin casă... și brusc te apucă o agitație, începe să-ți freamăte corpul și parcă cineva sau ceva te împinge de la spate. O voce în capul tău spune: hai-hai că sunt atâtea de făcut, și aia, și cealaltă; simți cm crește presiunea, pulsul se mărește și, deși continui sâ citești, nu mai înțelegi nimic.

În interiorul tău a început lupta – o parte vrea să citească în continuare, o altă parte nu are stare și vrea să te mobilizezi pentru că sunt atâtea de făcut.
Conflictul se înrăutățește, apare o ceață mentală, nu mai poți citi, însă nici să te ridici de pe canapea. Simți frustrare, neliniște și, orice ai alege să faci în continuare, este nemulțumitor.
Starea asta te epuizează și ajungi să zaci într-o letargie care pare că durează o veșnicie.

În cele din urmă, te mobilizezi, alegi să te ridici, însă oricum este prea târziu. Ești frustrată că n-ai apucat să citești, că iară s-a dus timpul cu tine. Și acum ești și în contratimp, te învinovățești că lași pe ultima sută de metri sau că tu nu faci față la ritmul ăsta, mereu pe fugă, treburi care nu se mai termină. Stresată, pare că nu faci nimic ca lumea.

Nu ești niciodată Aici, pentru că viața pare să fie o continuă cursă către Acolo.

O continuă scindare în multe părți, toate la fel de importante, la fel de urgente.
Această luptă este epuizantă, nu-ți mai rămâne prea multă energie. Te arunci în forfota de zi cu zi simțind cm resursele se epuizează încet-încet, cm tragi tot mai tare de tine, funcționând pe pilot automat. Faci o mulțime de lucruri, însă, cm așteptările sunt ridicate, rareori bifezi tot ce-ți propui și pe fundal mocnește un sentiment de vinovăție de a nu fi făcut suficient, de a nu fi împăcat pe toată lumea. Un zumzet continuu este în capul tău, ceea ce face lucrurile și mai dificile.
Dacă te regăsești în această descriere, să știi că nu ești singura.

Ani la rând m-am confruntat cu o neîntreruptă cursă de a ajunge Acolo.

Și, cu cât mai mult m-am străduit să controlez situația, cu atât apăreau situații de necontrolat.
M-am organizat mai bine, am devenit mai eficientă în anumite sarcini, am renunțat la altele ... însă părea că tot nu o scot la capăt.
Ca o ironie a sorții, tot mai multe sarcini „mi se alocau”.

Până când, la un moment dat, nu m-am mai luptat cu asta și am acceptat. Am început să fiu din ce în ce mai ancorată în AICI.

Nu a fost un moment de iluminare, a fost un proces.
Procesul încă se derulează, însă acum observ tiparele, emoțiile nu mai persistă sau, mai corect, nu mă mai duc pe valul lor.
Există mai multă blândețe, răbdare și înțelegere față de mine însămi și față de capacitățile mele.
Acestea vin la pachet cu mai multă vitalitate, motivație și împlinire.

Sunt bucuroasă acum să susțin și alte femei în a depăși starea de epuizare și copleșire, fie că aceasta provine din prea multe lucruri de făcut, din gânduri care nu dau pace sau emoții care te iau pe sus.

Dacă te regăsești în această cursă continuă între „trebuie” și „nu mai pot”, să știi că există o altă cale — una în care nu te mai lupți cu tine, ci începi să te înțelegi.
Dacă simți că e momentul să ieși din această stare și să construiești o relație mai blândă și mai clară cu tine, îți poți programa o sesiune 1:1. Lasă-mi un mesaj cu “UȘOR” și te contactez

Majoritatea oamenilor trăiesc în stația speranței. Speranța moare ultima, nu?

Întotdeauna există o așteptare, două-trei referitoare la aspecte care ar putea merge mai bine în viața lor și, din această cauza, așteaptă, conștient sau nu, vremuri mai bune.
Visăm că viitorul poate oferi ceva mai promițător decât clipa prezentă - fie visăm relații mai împlinitoare, toți banii de care avem nevoie sau libertatea absolută de a face tot ceea ce ne-am dorit vreodată. Când le vom avea pe acestea, vom putea fi cu adevărat fericiți.
Nu acum, nu încă, pentru că mai avem de rezolvat câteva probleme ca să ajungem acolo.
Și tot așa amânăm, până când îmbătrânim, când este, firește, prea târziu.
Niciodată nu este prea târziu să începi să trăiești în prezent. Și nu există un alt moment mai potrivit decât acum.
Ceea ce avem nevoie să facem este să renunțăm la așteptările noastre. Să realizăm inutilitatea acestor. Așteptarea că ceva ar fi putut fi mai bine.
Momentul în care ne acceptăm cu sinceritate condiția umană, cu tot ce presupune aceasta, este momentul în care putem fi fericiți.
Putem râde chiar și în mijlocul furtunii, putem simți recunoștință și o împlinire profundă chiar și când cele mai apăsătoare emoții ne încearcă.

„Și numai sentimentul acesta îmi dă fericire, numai gândul că sunt și că ești.” Nichita Stănescu 🙏❤️

Astăzi sunt recunoscătoare.
Poate că sună clișeic, nu-s de părere că-i musai să fii recunoscător, că așa e bine, că se poate și mai rău, că mai bine să fii decât să te bată sfântul, că dacă ești, atunci toate ți se întorc înzecit.

Să fii doar de dragul recompensei, așteptând... ceva, mi se pare o îndepărtare de ce simți cu adevărat, un compromis interior.

Și dacă nu poți fi recunoscător?
Și dacă s-a adunat atâta amărăciune că nu mai vezi pădurea de uscăciuni?
Și dacă s-a adunat atâta tristețe încât nu ai pentru ce să mai mulțumești?

Nu mai vezi.
Și dacă vezi, ești conștient cu mintea, tot nu poți să te bucuri, nu simți fiorul acela.
Nu simți cu adevărat. Punct.

Poate că e suficient uneori doar să recunoști asta.

Pentru ce să fii recunoscător dacă nimic nu-ți convine?
Tot ce pare „lapte și miere” din exterior, pentru tine nu e, nu e ce vrei tu, ce te cheamă, ce te animă, ce te face să simți că Trăiești.

Nu sunt pentru propovăduirea recunoștinței, ci mai degrabă sunt pentru îmbrățișarea acelei părți veșnic nemulțumite din noi, acelei părți puse la colț, mai puțin acceptate.

Pentru că în spatele ei se află recunoștința autentică.
Nu aceea forțată, ci aceea naturală, care vine de la sine.
E ca o fericire pentru tot și toate.
Nu împarte lumea în bine și rău, nu trage concluzii pripite după ce se întâmplă „ceva rău”, nu se bucură 1 minut, 2,3 după ce se întâmplă „ceva bun”.

E recunoștința care apare când simți, pur și simplu, ce înseamnă să trăiești.
Când simți că fiecare persoană, fiecare eveniment, fie că-ți plac sau nu, sunt o binecuvântare.
Și simți că, indiferent de ce se întâmplă, „cineva” îți ține spatele, te ghidează, te susține.

Poate că recunoștința nu se învață, ci vine de la sine.
Ai simțit vreodată asta?

Judecăm ceea ce noi nu facem - sau nu am face niciodată, pentru că nu este în principiile și valorile noastre (dar asta este o altă discuție) și credem că am putea face mult mai bine.
Mintea judecă. Toate scenariile despre cm „noi ne-am descurca mai bine” există doar acolo. În minte.
Una este să gândești un lucru, crezând că știi ce implică, alta este să treci efectiv la acțiune., când cu adevărat vezi ce înseamnă.
În acțiune ne lovim de x, y, z, și, de multe ori, judecata se transformă în reținere
De la „eu sigur aș face mai bine” la „nu e chiar ușor”, „e nevoie de curaj să faci asta”, „te onorez că faci asta”.
Judecăm ceea ce nu vrem sau nu avem puterea să facem. Judecăm ceea ce nu înțelegem.

Observă unde judeci. Ce frică, neputință sau neînțelegere se ascunde, de fapt, dedesubt?

Nu știu dacă este un nou început sau doar cea mai firească continuare a drumului meu. Sunt în anul II la Psihologie și dacă m-ai fi întrebat acum 4-5 ani de facultate, ți-aș fi spus clar că nu am ce căuta acolo.

Am avut ocazia să mă înscriu la vremea respectivă, alături de mai mulți colegi, însă ideea nu mi-a surâs deloc.
Mi se părea limitată.
La vremea aceea, eram orientată către alte orizonturi — mai ample, mai luminoase, care păreau mult mai ofertante.

Am cochetat de-a lungul anilor cu rigori alimentare, reiki, yoga, thetahealing, regresii, constelații, vipassana, darkroom therapy, psihedelice.
Mă fascina tot ce însemna spiritualitate.

N-o să etichetez nimic, nu o să spun că una e mai bună decât cealaltă.
Vreau doar să împărtășesc etapa în care mă aflu acum.

Pentru că, da, și eu am spus cândva că „psihoterapia nu dă rezultate”.
Că mergi cu anii la psiholog și tot acolo rămâi.
Doar că acum, fiind aici, înțeleg altfel.
Perspectiva s-a schimbat.

În primul rând, cred că nu există o terapie universal valabilă.
Fiecare are plusurile și minusurile ei.
Fiecare persoană rezonează, la un moment dat, cu ceva — doar pentru ca mai târziu să simtă nevoia să se orienteze către altceva.

Echilibrul și măsura sunt esențiale, inclusiv în partea aceasta de căutare.
Iar dacă o practică — oricare ar fi ea — nu are rezultate în viața de zi cu zi,
dacă nu schimbă ceva în tine, în felul tău de a gândi,
dacă nu-ți îmbunătățește calitatea vieții, atunci, sincer, nu-i mai văd rostul.

Privind în urmă, o parte din mine ar putea spune că anii de căutări spirituale m-au dus într-o lume aproape fantasmagorică — o lume ideală, plină de explicații miraculoase, dar uneori ruptă de realitatea concretă.
O lume a viselor și a simbolurilor, a dramelor și a vindecărilor,
vieți trecute în care am fost vindecători, preotese, împărătese, dar și tați punitivi, femei împietrite și agresori.
O lume în care credeam că pot regla energetic orice neajuns.

Unii mi-au spus — mai în glumă, mai în serios — că „mi-am prăjit creierii” sau că „am apucat-o pe căi greșite”.

Sau poate că exact de aceste experiențe aveam nevoie, ca să nu mai fiu atât de legată de materie, de circumstanțele exterioare ale vieții.

Astăzi sunt într-o etapă în care nu mi se pare nimic mai spiritual decât această realitate.
Avem atâtea de experimeentat aici, în viața aceasta, încât nu mai simt nevoia să merg în alte vieți.
De fapt, mai există altceva decât această viață? Decât acest moment?
Acum și Aici îți oferă ocazii nebănuite pentru a-ți integra trecutul, traumele, secretele,
și să-ți creezi viitorul pe care îl meriți.
Toată „karma” e aici și acum, în tot ce ne înconjoară, și se dezvăluie în cea mai potrivită manieră posibilă.

Nu e musai să faci nimic dacă nu vrei — oricum vei trece „examenul”,
cu sau fără voia ta.
Dar să faci și să înțelegi acum,
e un privilegiu și o alegere, care îți folosește ție, copiilor tăi și celor care au fost și vor fi vreodată.

Astăzi știu că spiritualitatea nu e undeva departe, în lumi subtile.
Este aici — în felul în care trăim, iubim, muncim, ne ridicăm după fiecare cădere.
Nu mai fug de realitate.
O onorez.
Pentru că ea este cel mai profund maestru.

Iar ceea ce fac acum este o modalitate de a împărtăși cu voi această viziune. Și nu știu dacă este un nou început sau doar cea mai firească continuare a drumului meu.
Ambele sunt adevărate.

Poate că acesta e sensul tuturor căutărilor:
să învățăm să trăim spiritualitatea în cotidian,
să vedem sacrul în firesc,
și să descoperim că, în cele din urmă, „acasă” e aici, în viața aceasta, exact așa cm este.