Mestesugurile - Un Proiect De Viitor

Ieri, 18 decembrie 2013, ora 15,00, a avut loc lansarea numărului dublu 11-12, 2012-2013, al revistei științifice „Țara Bârsei”, serie nouă. Revista reunește peste 60 de articole pe teme de istorie, geografie sau muzică, aparținând unor cercetători sau cadre universitare din centre precum Cluj-Napoca, Sighişoara, Sibiu, Blaj, Constanța, Iaşi, Făgăraş, Bucureşti, Zalău, Suceava, Târgovişte, Alba-Iulia, Craiova, Ploieşti, Braşov şi din Republica Moldova.

UNESCO Culture Sector - Intangible Heritage - 2003 Convention : Website of the Convention for the Safeguarding of the Intangible Cultural Heritage

Elisabethopolis – o punte peste istorie
Atestarea documentară a aşezării Dumbrăveni datează din anul 1332, când în acte este pomenit „Henricus sacerdos de Ebes”, adică Henricus, preot în Ebes, care a plătit o dijmă în valoare de patru banali. Ebessffalwa, aşezarea în discuţie, este menţionată apoi şi în documente din anii 1367 şi 1368, când se pomeneşte despre posesiunile feudalilor de pe aceste meleaguri. Menţionările documentare continuă de-a lungul secolului al XIV-lea şi au în centru aceeaşi problemă a posesiunii de terenuri. În veacul următor, aşezarea deţine statut de târg, iar domeniile se împart între trei familii: Bethlen, Fejerdi şi Apafi. La 1552, Grigore Apafi, prefect al judeţului şi locţiitorul mareşalului curţii lui Martinuzzi, guvernatorul Transilvaniei, cumpără toate moşiile locului şi începe construcţia unui castel. În posesia membrilor acestei familii va rămâne cetatea mult timp şi tot sub domnia acestei familii, aşezarea devine reşedinţă domnească. Explicaţia e simplă: Mihai Apafi I, moştenitor al domeniului Dumbrăveni, este ales principe în 16 septembrie 1661 şi astfel târgul dobândeşte statut de reşedinţă domnească. Marea dezvoltare a localităţii se datorează însă armenilor.
Istoria armenilor în Dumbrăveni, începe în jurul anului 1670, când aceștia, organizați în companii comerciale au început să treacă din Moldova în Transilvania. Până să ajungă aici, au avut cale lungă din sudul munţilor Caucaz: „Pe la 1200, armenii au plecat din capitală şi s-au îndreptat spre regiunea Odessei, au construit Odessa şi, din cauza musulmanilor, au plecat întemeind alte comunităţi. Au coborât în Moldova, dar constrângerile de aici nu le-au convenit, aşa că au venit în Transilvania unde au fost acceptaţi de Principele Mihai Apafi I”, povesteşte Ion Călinescu, preşedintele Filialei Dumbrăveni a Uniunii Armenilor din România. Odată sosiți aici, armenii au fondat patru comunități, la Dumbrăveni – Elisabethopolis, la Gherla – Armenopolis, la Gheorghieni și la Frumoasa. Primul oraş populat de armeni a fost Gherla, au urmat Dumbrăveniul, Gheorghieni şi Frumoasa. Cum de au fost acceptaţi armenii în Transilvania? Motivele sunt simple: erau comercianţi şi meşteşugari recunoscuţi, iar din Moldova venise de mult vorba despre felul cm se descurcau armenii: „Carele armeneşti plecate din oraşele moldoveneşti duceau în Europa şi Orient vite, grâne, brânzeturi, aducând în loc postavuri, covoare, broderii, mătăsuri, mirodenii, iar cu aşa negoţ bogat însuşi Nicolae Iorga conchidea: «În general, nu putea să existe pe vremea aceea un târg moldovenesc, deci, comerţ, fără armeni»”.
Armenii nu au călătorit singuri prin lume, ci în companii: „Migrarea s-a făcut organizat, în companii. Se strângeau mai multe familii şi călătoreau împreună”, povesteşte Ion Călinescu. Se spune că, în drumul lor, armenii ar fi fost păziţi de templieri. În curtea Bisericii Armeneşti din Dumbrăveni, pe o lespede de piatră se regăseşte crucea cavalerilor templieri.
Când au sosit în Dumbrăveni, la invitația principelui Mihai Apafy I, armenii au găsit câteva familii de iobagi români care munceau pe domeniul Apafy. Castelul exista deja şi cm vânătoarea se număra printre pasiunile principelui, aici erau crescuţi câinii de vânătoare. De aici se pare că a şi venit numele Ebesfalva, adică „Satul câinilor”. De altfel, în septembrie 1727, când se face inventarierea domeniului, se constată că aici trăiau 77 de familii de iobagi, adică 203 persoane, din care 69 de familii de români şi restul de maghiari.
În secolul al XVIII-lea, împăratul Carol al V-lea atribuie oraşul armenilor, iar aşezarea dobândeşte statutul de „oraş privilegiat”. Adică, armenii aveau drept de administrare a oraşului, puteau să-şi aleagă primarul, preotul, judecătorul sau să aplice pedeapsa cu moartea. Pe lângă aceste privilegii, armenii mai primesc și beneficii financiare care decurgeau din noul lor statut. Astfel, ei dobândesc dreptul de a construi pod peste Târnava şi de a încasa vamă, precum şi dreptul de a organiza un târg săptămânal şi de trei ori pe an un târg de ţară.
Cu astfel de privilegii, armenii deschid la Dumbrăveni, în faţa Bisericii Armeneşti, cel mai mare en-gros de mirodenii din Transilvania. „Mirodeniile erau aduse pe Drumul Mătăsii şi plecau mai departe către Budapesta, Viena. Apoi armenii erau recunoscuţi pentru comerţul cu vite; au venit în Transilvania cu cirezi serioase şi au devenit furnizorii de carne ai armatei imperiale. Mergeau în est şi cumpărau viţei şi până când ajungeau aici, viţeii erau deja vite”, povesteşte Ion Călinescu.
Dumbrăveniul s-a dezvoltat, nu numai din punct de vedere comercial, ci și cultural și educațional. Prima şcoala primară a început să funcţioneze în 1744, în 1842 ia fiinţă Gimnaziul Romano-Catolic "Rafael Alexandru" şi tot armenii au ridicat în oraş nu mai puţin de şapte biserici, iar trei dintre ele există şi azi.
În Dumbrăveni au ajuns aproape 3000 de armeni, în intervalul 1790 – 1800, parctic ei controlând economia regiunii. Din păcate, din toate tradițiile armenilor s-au mai păstrat doar cele legate de sărbătorile religioase. Migrația armenilor a început odată cu anul 1848, în timpul Revoluției Maghiare, când a fost distrus en-grosul din Dumbrăveni și cînd multe familii de armeni au falimentat. Mulți dintre armeni, din Transilvania au migrat în toată lumea, ajungând, până în Argentina.
Simbolul orașului de astăzi și amprenta trecerii armenilor prin Dumbrăveni este Catedrala Armenească din Dumbrăveni, construcţie ridicată de armeni în secolul al XVIII-lea. Dincolo de dimensiunile impresionante şi de exteriorul sobru, interiorul e unul bogat ornamentat, mărturie vie a prosperităţii unei comunităţi ce a făcut istorie în Dumbrăveni. În 1766 s-a pus piatra de temelie a acestui lăcaş de cult, iar armenii din Elisabethopolis au avut ambiţia de a construi una dintre cele mai frumoase bisericii. „Armenii din Dumbrăveni au fost întotdeauna în concurenţă cu cei din Gherla, iar când s-a început ridicarea acestei biserici au vrut ca ea să fie mai mare şi mai frumoasă decât cea din Gherla. ... Puţini ştiu că această construcţie nu e de fapt finalizată. S-a descoperit un desen cu planul bisericii, iar proiectul prevedea încă două altare laterale, dar se pare că din cauza problemelor financiare au încheiat construcţia. De asemenea, pictura interioară se opreşte la altar, interiorul ar fi trebuit pictat în întregime”, adaugă Ion Călinescu.
În Dumbrăveniul de astăzi, au rămas puţini armeni – 34 de familii, dar duminică de duminică, tot vin la biserică pentru serviciul religios, unul oficiat în limba maghiară, căci armeana nu e vorbită în comunitate. Dincolo de serviciul religios, biserica armenilor e gazdă bună şi pentru evenimente culturale, aşa că aici a concertat Alexandru Tomescu şi tot aici a cântat Horia Mihail pe al său pian călător, iar despre acustica spaţiului nu au avut decât cuvinte de laudă.
În imediat apropiere a Bisericii se află o clădire – martor tăcut al istoriei Dumbrăveniului: Castelul Apafi. Construcţia lui a fost demarată în secolul al XVI-lea de familia Apafi, care a conceput nu un castel simplu, ci unul cetate, de dimensiuni impresionante. Doar o parte a mai rămas azi din construcţia ce se lăuda odinioară cu o suprafaţă de aproximativ 2.400 metri pătraţi, 42 de încăperi şi multe alte locuinţe situate în zidurile de apărare ale castelului-cetate.
Dar ce a rămas, nu a fost lăsat de izbeliște. Reţeaua Naţională a Muzeelor din România, împreună cu partenerii săi, Consiliul Local Dumbrăveni, Fundaţia Armeană Dumbrăveni şi Fundaţia Transylvania Trust, cu sprijinul financiar al Guvernelor Islandei, Principatului Liechtenstein şi Norvegiei, au demarat un proiect de reabilitare a castelului şi au transformat o parte din spaţii în Colecţia Muzeală a Armenilor Transilvăneni. Astfel, în spaţiile reabilitate au loc diferite evenimente culturale; ba mai mult, aici poate fi văzută o expoziţie permanentă de diorame ce reconstituie secvenţe din armenilor de altădată...
(http://www.tribuna.ro/stiri/cultura/de-la-satul-cainilor-la-elisabethopolis-sau-cum-au-transformat-armenii-dumbraveniul-din-targ-in-oras-privilegiat-82001.html; (www.uniuneaarmenilor.ro)
Text adaptat după interviul dat de dl. Ion Călinescu, Președinte al Filialei Dumbrăveni a Uniunii Armenilor din România și completat din sursa menționată mai sus. Data interviului: 14 octombrie 2013

„Eu, când iubesc ceva, se gravează aici... pentru totdeauna. Vreau să spun pentru toată viaţa, aici... În inimă.” (George Enescu)
Sediul Muzeului Naţional „George Enescu” din București este compus din două clădiri: Palatul Cantacuzino, o clădire impunătoare, care se vede de pe Calea Victoriei și casa din spate, mai mică, pusă în umbră de Palat – Casa Memorială „George Enescu”. Cele două clădiri din București au aparținut lui Gheorghe Grigore Cantacuzino. Ele au devenit muzeu dedicat lui George Enescu după ce la doi ani după moartea lui Enescu, survenită în 1955, soția acestuia, Maria Cantacuzino Enescu, le donează statului român. Palatul Cantacuzino, actualul Muzeu Național „George Enescu”, a fost construit la începutul secolului al XX-lea, de Ghe. Cantacuzino – „Nababul”, împreună cu casa din spate – actuala Casă Memorială „George Enescu” – care era destinată personalului administrativ al Palatului. Prima căsătorie a Marucăi - aşa cm îi plăcea lui Enescu să îi spună - a fost cu fiul lui Gheorghe Cantacuzino, Mihail Cantacuzino. În timpul căsătoriei cu acesta, Maruca îl cunoaște pe Enescu, invitându-l adesea la Palat pentru a da concerte. Între Maria Cantacuzino și George Enescu se leagă o lungă și adâncă relație de dragoste. Enescu intra pentru prima oară în Palatul Cantacuzino ca artist. După vreo 30 de ani de prietenie, reușesc să facă oficială relația lor, prin căsătoria din 1937. Asta după ce primul soț al Marucăi – Mihail Cantacuzino, moare într-un accident de mașină.
Stabiliți la Paris, soţii Enescu revin în țară cât puteau de des, în mod special în timpul celui de-al doilea război mondial. Enescu călătorea foarte des prin țara, susţinând concerte, multe dintre acestea fiind concerte de binefacere. Când se aflau în București, cei doi locuiau în casa din spatele Palatului Cantacuzino. Deși a trăit într-un palat și era o doamnă foarte elegantă, Maria şi George Enescu, au preferat să locuiască în această casă, mică, de numai trei camere, amândoi fiind în adâncul sufletului lor niște oameni simpli.
Casa are în compunere: salonul de muzică și dormitoarele celor doi soți. Se poate vedea că, la fel ca și în casa de la Sinaia, Enescu are camera cea mai mică. Sinaia... dar ce se întâmplă la Sinaia?! Sinaia este de fapt singura proprietate care i-a aparținut lui George Enescu. Tescaniul – cea de-a treia casă memorială „George Enescu” aflată în administrarea Muzeului Naţional „George Enescu” – este, de fapt, moștenire tot de la Maruca, din partea familiei ei – Rosetti-Tescanu. Sinaia este locul pe care și l-a ales Enescu în mod special pentru că era aproape de familia regală, el fiind foarte apreciat de Regină și de Rege. A ales totuşi partea de dincolo de râul Prahova, pentru că la vremea respectivă erau foarte puține construcții în acea zonă, iar el era un mare iubitor de liniște și natură. Cu toate acestea, Enescu și-a construit casa foarte aproape de calea ferată. Întrebat fiind, de ce a ales această locație, el răspundea invariabil: „Trenul face parte din viața mea. Eu cu trenul călătoresc, mă plimb prin toată România. Este ceea ce mă definește, cumva, în toate peregrinările pe care le fac”. Casa a fost construită după recomandările sale, el dorind ca aceasta să semene cu arhitectura caselor tradiționale românești. De pe terasa casei din Sinaia vizitatorul, la fel ca și Enescu altădată, este întâmpinat de priveliștea maiestoasă a munților Bucegi.
Revenind la casa memorială din Bucureşti, Maruca și George Enescu au locuit aici în special în perioada anilor `40, în rest nu prea au stat în București. De asemenea, din ceea ce se știe, tot în București a mai locuit – pentru o perioadă foarte scurtă – într-un apartament pe actuala stradă „George Enescu” din capitală. În rest, în toată perioada în care a stat în București, a locuit în casa din spatele Palatului, iar în Palat a dat concerte. Aici, în Casa Memorială, în salonul de muzică se făceau acele întâlniri între prieteni, unde se puneau la pian și compuneau, ascultau... ca artiștii. Enescu era foarte apreciat de colegii de breaslă și el îi aprecia pe cei tineri, în special, și încerca să le promoveze activitatea.
Cele mai importante obiecte pe care vizitatorul le poate găsi în Casa Memorială sunt cele din camera lui Enescu. Acolo definitorii pentru recrearea personalităţii enesciene sunt cele 3 icoane expuse, pentru că pun accentul pe spiritualitatea de care Enescu a fost impregnat de când era copil. De asemenea, mai este o cutie de vioară, instrumentul propriu-zis putând fi văzut în expoziția permanentă din Palat. Vioara... acel instrument muzical ce l-a definit pe Enescu, mai ales în timpul vieții, ca interpret. Acum noi îl recunoaștem pe Enescu în mod special în calitate de compozitor. Dar în timpul vieții, din păcate pentru marele artist, el a fost mai degrabă recunoscut ca și violonist. Dar, Enescu s-a obișnuit cu ideea, pentru că și-a dat seama că vioara i-a adus faima și ea l-a adus în contextul lumii de concert; și până la urmă el a ajuns să fie cunoscut și în calitate de compozitor – ceea ce își dorea foarte mult. Totodată, definitorii pentru Enescu sunt și covoarele care există în fiecare cameră, care vor să fie tradiționale românești sau măcar cu motive care să amintească de stiluri româneşti. Dar, de ce își alegea Enescu, de fiecare dată, camera cea mai mică?! George Enescu a fost un om modest. Surprinzător, cu toate că era un om cunoscut pe toate scenele lumii, la propriu – căutând în biografia lui, chiar a ajuns pe toate continentele, mai puțin în Australia – el a fost un om modest. De ce? Probabil, pentru că el s-a născut într-un sat unde sărăcia era foarte mare, spunea chiar el, și a știut să aprecieze lucrurile simple, cu toate că nu a făcut parte din țărănimea de rând. Tatăl lui a fost preot și a știut să se administreze bine, încât avea o mică moșie. Casa lui era ca o casă de la țară, simplă. Pe de altă parte, a dus o copilărie în care nici nu a pretins foarte multe. Cu toate că părinții i-au pus orice la dispoziție, el fiind al 8-lea copil și singurul care a supraviețuit. Părinții au avut o grijă extremă față de el. O grijă pe care și el și-a însușit-o. Toată viața a avut mare grijă de el, de mâinile lui, mai ales. Și când era mai bătrân, în special, când era vreme ploiasă, chiar dacă era cald, el umbla cu mănuși pentru a-și proteja mâinile. Pentru că știa că de ele depindea cariera lui. O carieră care a pus România pe harta muzicală a lumii. Iar pentru Enescu, muzica a fost chiar viața însăși: „Muzica apare în cele mai îndepărtate amintiri ale mele. Pentru simplul motiv că în mine nu a existat niciodată vreo frontieră între viața și arta mea. A trai, a respira, a gândi – am sentimentul sau iluzia că pe toate acestea le-am făcut prin muzică.”
(http://www.georgeenescu.ro/)
Text adaptat după interviul dat de dna. Liliana Bîrnat, muzeograf, în data de 21 octombrie 2013