Psih. Anca Elena Boalca

„Torță”, „foc sacru”, „strălucire” 
Astăzi, dragă cititorule, îți spun o poveste veche de când lumea. O poveste pe care, poate, nu doar că o cunoști,  o porți deja în tine, undeva în straturile adânci ale inconștientului colectiv.
Este povestea Elenei din T***a.

Mi-am reamintit acesta poveste având o discuție foarte interesanta cu un prieten pasionat de istoria Greciei.M-am gândit că este un prilej bun sa o amintesc pe Elena din T***a, cea care a îndrăznit să zguduie lumea masculină.

Fiica lui Zeus, născută între mit și destin, Elena nu a devenit simbol doar prin frumusețea ei legendară, ci prin ceea ce a trezit în ceilalți. În jurul ei s-au născut dorințe, rivalități, războaie și idealuri.
Am început să o privesc pe Elena din T***a nu doar ca pe o figură legendară, ci ca pe expresia unei feminități arhetipale, complexe, vii și imposibil de cuprins în definiții simple.

O feminitate care nu provoacă haos prin intenție, ci prin faptul că revelează ceea ce lumea încearcă adesea să controleze, să ascundă sau să rigidizeze.

Despre acea feminitate profundă care nu poate fi redusă nici la frumusețe, nici la rolurile pe care lumea le construiește în jurul femeii.

Și, poate că adevărata ei forță simbolică stă tocmai aici, în capacitatea femininului autentic de a tulbura o lume construită exclusiv pe control, putere și rigiditate.

Ea este expresia unei feminități complexe și imposibil de redus la o singură definiție.

În jurul ei, lumea masculină intră în conflict nu pentru că femininul distruge, ci pentru că femininul autentic revelează ceea ce este deja fragil, rigid sau reprimat.

Arhetipul Elenei vorbește despre acea parte din femeie care simte profund, trezește, transformă, arată.

Lumea noastră se repetă, sub alte forme, trăim povesti mai vechi decât noi, iar sufletul uman pare să se întoarcă mereu la aceleași conflicte, simboluri și dorințe fundamentale.

Iar uneori, dragă cititorule, cea mai mare putere nu este să cucerești o lume, este să luminezi atât de profund, încât lumea să nu mai poată rămâne aceeași.

Psih.Anca Elena Boalcă

În această săptămână am încheiat două procese psihoterapeutice de lungă durată.

Două relații terapeutice construite în timp, traversate prin momente dificile, regresii, revelații, rezistențe, schimbări și reconstrucții interioare.
Și poate unul dintre cele mai importante lucruri pe care le observ, de fiecare dată, este faptul că finalul unui proces terapeutic sănătos nu apare brusc. Nu este o „ruptură”. Nu este abandon. Nu este dependență.

Este, de cele mai multe ori, o recunoaștere profundă și mutuală că ceva esențial s-a transformat.
În mod interesant, atunci când procesul psihoterapeutic ajunge firesc la închidere, această trăire apare simultan atât în psihoterapeut, cât și în pacient.

Există o senzație internă că spațiul și-a îndeplinit funcția. Persoana poate continua fără a se sprijini permanent pe cadrul terapeutic.
Iar acesta este, de fapt, unul dintre scopurile profunde ale psihoterapiei.

Psih.Anca Elena Boalcă
Supervizor și Psihoterapeut