Psih. Anca Elena Boalca

Invidia - Afectul care rănește în tăcere ( partea I)

Există afecte pe care omul le recunoaște ușor: tristețea, frica, dorul, iubirea.

Și există afecte pe care psihicul încearcă să le ascundă chiar și față de sine. Invidia este unul dintre ele.

În literatura psihodinamică, invidia este descrisă ca un afect primar, profund legat de experiențele timpurii ale lipsei, dependenței și neputinței.
Nu apare doar atunci când cineva are mai mult decât noi.
Apare atunci când existența celuilalt ne confruntă cu ceea ce simțim că ne lipsește fundamental.

De aceea, invidia doare.
Nu pentru că celălalt strălucește, ci pentru că, în prezența lui, devenim conștienți de propriile noastre răni narcisice, de fragilitate, de sentimentul insuficienței.

Melanie Klein vorbea despre invidie ca despre impulsul de a ataca ceea ce este perceput ca bun în celălalt. Nu doar de a avea ceea ce are celălalt, ci de a distruge sursa acelui bine, pentru că simpla ei existență devine intolerabilă psihic.

În acest sens, invidia este o sabie cu două tăișuri.
Îl rănește pe cel asupra căruia este proiectată, dar îl consumă și pe cel care o trăiește.

Pentru că omul invidios nu mai poate privi lumea liber.
El compară continuu.
Se măsoară permanent.
Trăiește într-o tensiune invizibilă între admirație și ostilitate.

Și poate cea mai mare tragedie este că invidia rupe contactul autentic cu sinele. În loc să mă întreb:

„Ce pot eu construi cu resursele mele?”

„Cine sunt eu în mod autentic?”

„Care este propriul meu drum?”

Psihicul rămâne captiv într-o confruntare permanentă cu celălalt.

În spatele invidiei există adesea neputință umană.
Sentimentul că nu sunt suficient.
Că nu voi putea niciodată ajunge acolo.
Că valoarea celuilalt îmi anulează propria valoare.
De aceea, invidia vorbește mai puțin despre celălalt și mai mult despre relația pe care o avem cu noi înșine.

Psih. Anca Elena Boalcă

Reziliența nu este ceva ce „ai” sau „nu ai”, rezilienta se dezvoltă experimentând viața.

Este un proces care se construiește zilnic, în moduri uneori invizibile.
În viața de zi cu zi, reziliența nu arată ca o forță spectaculoasă. Arată mai degrabă ca acea capacitate de a rămâne în contact cu tine, chiar și atunci când îți este greu.

Rezilienta este:
- să nu mă identific cu o stare „eu sunt slab”, "nu sunt in stare", " sunt praf",...etc.
- îmi dau voie să simt, fără să mă destructurez.
- păstrez relația cu realitatea

Dintr-o perspectivă psihologică, reziliența înseamnă flexibilitate internă și relația cu realitatea.
Am capacitatea de a conține emoții, de a le procesa și de a merge mai departe fără a ma pierde.
Un mod foarte concret sa dezvolt rezilienta este să rămân în contact cu corpul meu și cu mediul.

De exemplu, sportul nu este doar despre disciplină sau performanță.
Este, în esență, o formă de reglare psihică.
Atunci când fac mișcare înveț să tolerez: disconfortul fără să renunț imediat, experimentez limitele corpului fără a le percepe ca am un eșec, mi-am format un sistem în care experimentez.

Relația cu mișcarea este forma cea mai ușoară să îmi dezvolt un sistem de rezilienta sustenabil.
La nivel profund înveț că , „pot să rămân cu mine, chiar și când nu este ușor.”

Reziliența se formează experimentând dificultatea, pornind de la fizic și mergând spre zonele profunde din psihic.

În final vreau să îți las o concluzie - să rămâi suficient de flexibil încât ceea ce trăiești să nu devină o identitate fixă, ci o experiență care poate fi integrată.

Psih. Anca Elena Boalcă
Supervizor și Psihoterapeut

Săptămâna aceasta a rămas cu mine o frază simplă, dar profundă, spusă la finalul unei conversații.

Abia aștept să descopăr ce parte din mine va ieși la lumină în următoarea relație, o parte pe care încă nu o cunosc.

Nu era entuziasm naiv în această afirmație.
Era o formă de maturizare psihică.

Un alt unghi din care pierderea începea să capete sens.

Pentru că, de cele mai multe ori, atunci când o relație se încheie, nu rămânem doar cu durerea.
Rămânem și cu o teamă, teama că am pierdut ceva esențial, că am eșuat, că nu vom mai putea construi din nou.
Și, pentru că avem această teamă, psihicul face ceva subtil. Construiește spatii interne în care suferința devine familiară, previzibilă, necesară.

Am putea spune, într-o metaforă, că ridicăm în noi adevărate temple ale suferinței.
Locuri în care revenim, uneori fără să știm, unde ne reculegem în fața a ceea ce nu a fost, unde ne atașăm de durere ca de o formă de stabilitate.

În aceste spații, suferința nu mai este doar o reacție.
Devine o identitate.

Ne închinăm, fără să ne dăm seama, unei „zeițe” a Suferinței și urmăm un „zeu” al Eșecului, ca și cm acestea ar da sens experienței noastre.
Dar adevărul psihologic este altul.
Suferința, atunci când este trăită, înțeleasă, acceptată, integrată, nu mai este un loc în care să poți să rămâi.
Este un proces prin care treci.

Problema apare atunci când ne atașăm de ea, când o transformăm într-un spațiu de locuit, nu într-un spațiu de tranzit.
Pentru că, în acel moment, nu mai pierdem doar o relație.
Ne pierdem libertatea de a merge mai departe.
De aceea, perspectiva devine esențială.

O relație care se încheie nu este doar un eșec.
Este și o oglindă.
Un spațiu de revelare.

Și, uneori, cea mai importantă schimbare nu este să găsim o relație nouă.

Să avem capacitatea să privim diferit ceea ce s-a încheiat.
Să părăsim templul suferinței și să ne întoarcem către noi.

Vreau să închid cronica de săptămâna aceasta cu un gând care, sper, să te însoțească, indiferent ce proveste ai tu, cititorule.

Intri într-o relație ca să te întâlnești cu tine.
Ma întreb, dacă relațiile dor de fiecare dată,
ce parte din tine insistă să iasă?

Psih. Anca Elena Boalcă

Unele schimbări nu sunt despre curaj.
Sunt despre structură.

Există momente în viață în care nu mai alegem din dorință.
Alegem din structură.

Nu mai căutăm „ce ne place”, ci ceea ce ne reprezintă.
Nu mai construim din impuls, ci dintr-un loc intern care s-a așezat.

Săptămâna trecută am închis un spațiu și am deschis altul.
Al doilea cabinet.

La prima vedere, pare o schimbare logistică.
În realitate, este o repoziționare psihică.

Primul cabinet a fost despre început.
Despre identitate în formare, despre explorare, despre a-mi găsi vocea.

Al doilea cabinet este despre asumare.
Despre limite clare, despre spațiu intern organizat, despre o practică care nu mai caută validare, o practică care oferă conținere.

În psihodinamică, schimbarea reală nu apare când „vrem”.
Apare când putem susține.

Când psihicul nu mai este fragmentat între dorințe, frici și compromisuri. 
Apare când începe să funcționeze coerent.

Acest cabinet nu este doar un loc.
Este o expresie a unui proces intern:

➡️ mai multă ancorare

➡️ mai multă liniște

➡️ mai puțin zgomot inutil

➡️ mai mult sens

➡️ mai mult eu

Este diferența dintre a face lucrurile bine și a face lucrurile dintr-un loc care știe de ce le face.

Schimbările mature nu sunt spectaculoase. Nu sunt dramatice.
Schimbările mature sunt liniștite si au flexibilitate.

Cabinetul este relația.
Iar relația care conține nu este întâmplătoare.
Se construiește prin efort, prin înțelegere și printr-o speranță matură că schimbarea poate fi susținută.

P.s. Acesta schimbare a presupus un consum mare de resurse, fizice și psihice.

Psih. Anca Elena Boalcă
Supervizor și Psihoterapeut

Am vrut să fiu aleasă. Până am înțeles că nu orice alegere mă onorează.

Weekendul acesta m-am întâlnit din nou cu o tensiune fină, dar profundă, pe care o aud des în cabinet și pe care, uneori, o simt și eu, dorința de a fi aleasă.

Este despre o nevoie veche, profund umană. A conta pentru cineva, a fi văzută, a fi dorită fără să te explici prea mult.
Și totuși, aici apare ruptura.
Pentru că, de multe ori, această dorință se transformă într-un efort.
Într-o luptă psihică în care începem, fără să ne dăm seama, ne ajustăm pentru a deveni „alese”.

În limbaj psihodinamic, este momentul în care dorința autentică se aliază cu o anxietate de pierdere și activează mecanisme de adaptare, hiperfuncționare, disponibilitate excesivă, idealizare a celuilalt.

Începem să facem lucruri ca să fim alese.
Și acolo se pierde ceva esențial.

Există o diferență subtilă, dar fundamentală, între:

 „Vreau să fiu aleasă”

și

 „Trebuie să fac ceva ca să fiu aleasă”.

Prima vine dintr-un sine care se simte valoros.
A doua vine dintr-un sine care se teme că, așa cm este, nu este suficient.

De aceea, unele femei ajung să fie mereu „aproape alese”, dar niciodată cu adevărat.

Pentru că energia lor psihică nu mai este una de prezență, ci de demonstrație.
Iar relațiile construite din demonstrație cer, inevitabil, menținerea acelui efort.
A nu forța pe nimeni să te aleagă nu este o retragere pasivă.
Este o poziționare internă matură.
Înseamnă să poți tolera incertitudinea.
Să suporți frustrarea de a nu fi aleasă de toți.
Să nu intri în competiția invizibilă pentru atenție și validare.
Și, mai ales, înseamnă să rămâi întreagă în fața absenței alegerii.
Pentru că adevărul psihologic este acesta, nu orice alegere te confirmă.
Dar, orice nealegere te poate revela.
Îți arată unde te-ai micșorat.
Iar în acel punct, dacă rămâi cu tine, fără să te grăbești să compensezi, apare o altă formă de putere.
Puterea de a nu mai transforma iubirea într-un efort de a fi acceptată.

Este momentul în care eu mă aleg pe mine
și nu mai plec de acolo.

Psih.Anca Elena Boalcă