Muzeul Victor Babeş

Doctorul ALEXANDRU S. MARCOVICI

Alexandru S. Marcovici (n. 1835, București – d. 1886, București) a fost unul dintre cei mai importanți medici români ai secolului al XIX-lea, pionier al medicinei interne moderne din România care a contribuit considerabil la dezvoltarea învățământului medical românesc. Este considerat ca fiind unul dintre colaboratorii cei mai apropiați ai lui Carol Davila și unul dintre fondatorii școlii românești de medicină internă.

Fiul al profesorului și scriitorului aromân Simion M. Marcovici (1802-1877), unul dintre promotorii învățământului modern românesc și fost primar al Bucureștiului, Alexandru Marcovici absolvă studiilor liceale la Sfântul Sava (1853) și, în acelasi an, începe studiile de medicină la Paris (cu ajutorul unei burse de stat acordate de Eforia Școlilor). În 1860 devine intern al Spitalelor din Paris, fiind considerat primul român care a reușit această performanță. A primit medalia de argint „École Pratique” și medalia de bronz a Spitalelor din Paris. În anul 1864 și-a susținut teza de doctorat la Paris – „De la fièvre typhoïde en Valachie”, lucrarea reprezentând un studiu clinic și epidemiologic asupra febrei tifoide din Țara Românească, care constituie una dintre primele cercetări românești moderne de patologie internă.

Revenit în țară la vârsta de 29 de ani, după obținerea titlului de doctor în științe medicale, este numit medic al Poliției sanitare și profesor de patologie și terapeutică generală la Școala de Medicină, succedându-l pe prof. Gheorghe A. Polizu (1819-1886). În septembrie 1867 preia postul de medic primar la Spitalul Colțea (în cadrul Secției Medicale) și, după inființarea Facultații de Medicină din București în 1869, devine primul profesor de clinică medicală și dermatologică în cadrul acestei facultăți. Deoarece era la curent cu noutățile Școlii Franceze de Medicină, cursurile profesorului Marcovici era urmărite cu mult interes de studenți, medici și doctoranzi.

Clinician important și cadru didactic extrem de dedicat, doctorul Marcovici aplică metoda examinării sistematice a bolnavului, introducând termometrizarea ca mijloc de investigație clinică. Avea o înclinație și către domeniul bolilor contagioase și epidemice. Cu o concepție înaintată asupra patogeniei și tratamentului anumitor afecțiuni dermatologice atrăgea atenția asupra faptului că multe boli de piele pot fi vindecate, nu acționând direct asupra leziunii, ci ținând seama de ansamblul funcțiilor organismului, în special de starea tubului digestiv.

El a introdus în învățământ examinarea clinică sistematică a bolnavului, corelarea simptomelor cu anatomia patologică, observația clinică zilnică, prezentarea cazurilor la patul bolnavului și utilizarea statisticii medicale în practica clinică. Aceste metode, învățate în marile spitale pariziene, au devenit ulterior standard în medicina românească.

A fost primul președinte al Societății Științelor Medicale din România, înființată în 4 aprilie 1877, care era precursoarea Societății Române de Medicină Internă, având mandate repetate anual între 1877 și 1880 și un mandat în 1882. În această calitate a organizat: ședințe științifice regulate, prezentări de cazuri clinice, schimburi de experiență cu medicina franceză, publicarea de comunicări medicale românești.

Savant de renume internațional, participă la numeroase congrese în marile capitale europene, fiind ales președinte de onoare la anumite congrese precum cel din Bruxelles (1875) sau de la Amsterdam (1879). În mod surprinzător, nu a lăsat o operă tipărită foarte bogată. Faima sa s-a datorat mai ales activității clinice, didactice și organizatorice, nu publicării de tratate. O parte dintre lucrările sale au apărut în reviste medicale sau sub forma unor comunicări către societăți științifice. Din bibliografiile istorice și din cataloagele medicale sunt cunoscute următoarele lucrări: teza sa de doctorat din 1864 - „De la fièvre typhoïde en Valachie”, care analizează febra tifoidă în Țara Românească și include nenumărate observații clinice și epidemiologice realizate înainte de plecarea sa la studii; observații clinice publicate în presa medicală românească pentru diferite cazuri de febră tifoidă, malarie, pneumonie, afecțiuni cardiace și boli digestive, apărute în primele reviste medicale românești din anii 1865–1885; comunicări prezentate la Societatea de Științe Medicale din București prin care a relevat numeroase rapoarte privind: diagnosticul clinic, metodele moderne de examinare a bolnavului, statistica spitalicească și organizarea învățământului medical. A scris mai multe studii și memorii privind patologia internă și diagnosticul clinic publicate în buletinele Societății de Științe Medicale, „Gazeta Medicală” și „Revista Medicală”.

Cu o personaliate empatică, extrem de cultivat, generos și modest, doctorul Marcovici îngrijea și vizita bolnavi fără să fie renumerat. Din păcate, la numai 51 de ani, în plină activitate profesională, trece în neființă, fiind bolnav de ulcer hemoragic, ceea ce a însemnat o mare pierdere pentru medicina românească aflată la început de drum. Este urmat la conducerea Clinicii Medicale de către profesorul Gh. I. Stoicescu (1848-1932).

Bibliografie:
1. Constantin I. Bercuș, „Spitalul Colțea – 275 ani de existență”, 1979
2. M. Mazăre, “Viața și activitatea medicală și științifică a doctorului Alexandru S. Marcovici”, București, 1934.

Sursă foto: https://www.facebook.com/100057057715916/posts/alexandru-s-marcovici-1835-1886fiu-al-profesorului-%C8%99i-scriitorului-simion-m-marc/105706037838402/

Text: D.S. Olteanu, muzeograf

Ne-am bucurat să primim în vizită elevii și cadrele didactice de la Școala Pia Brătianu din București, de săptămâna verde, care au descoperit alături de noi expoziția de bază Victor Babeș (1854-1926) Principii, valori, moșteniri.

A fost o întâlnire plină de curiozitate, entuziasm și dialog, iar interesul și implicarea lor ne-au oferit o reală satisfacție.

Le mulțumim pentru vizită și îi mai așteptăm cu drag!