Teorie Muzicala

Disonanța nu stă. Are o treabă de făcut și pleacă.
Mișcarea de la tensiune la stabilitate se cheamă rezolvare. Urechea o știe fără să fi deschis vreodată o carte de teorie. Corpul înțelege structura înainte ca mintea să o numească.
Exemplul clasic este tritolul (cvarta mărită sau cvinta micșorată). Intervalul cu care Biserica Medievală a speriat oamenii timp de câteva secole. În gama Do major apare între Si și Fa. Si urcă spre Do (un semiton). Fa coboară spre Mi (un semiton). Cele două sunete se mișcă în direcții opuse, spre cel mai apropiat punct stabil. Rezultatul: terță mare. Tensiunea dispare.
Această tendință a sunetelor de a vrea undeva se numește atracție melodică.
Secunda se contractă. Septima se expandează. Tritolul explodează în ambele direcții simultan. Niciunul nu rezistă la infinit în suspensie și, dacă rezistă, e o alegere estetică, nu un accident.
Armonia tonală este, în esență, un management al așteptărilor. Creezi tensiune ca să justifici rezolvarea. Fără disonanță, consonanța nu înseamnă nimic. E liniște fără context.
În postarea următoare facem pasul următor: de la intervale la acorduri.