Ana Boerescu

Am petrecut câteva zile atât de frumoase cu iubitul meu… (avem relație la distanță de doi ani)…iar acum sunt eu aici, dramatică, uitându-mă la pozele noastre din vară în timp ce el e pe drum spre aeroport. Ne știm din clasa a 9-a, de aproape patru ani suntem unul lângă altul (mă rog… uneori la 3000 km distanță), și vara asta a fost ultima noastră vară în care eram doi studenți-bebeluși fără griji, doar cu soare, mare și poze cute. Vara viitoare o să fim în nebunia cu licențe, internshipuri, admitere, sesiuni…Dar peste două veri… aia e vara noastră. Vara în care nu ne mai despărțim în parcare la aeroport, nu ne mai promitem “hai că trece repede” ci ne întoarcem ACASĂ împreună, în aceeași casă. În sfârșit.
Și nu mint, e greu. Relațiile la distanță sunt un gen aparte de durere. Chiar dacă te vezi des, plecările se simt ca niște mini-despărțiri adevărate. Creierul știe că e ok și că o să vă vedeți curând, dar inima, sufletul și corpul tău… sunt pe altă frecvență. Dar… când mă uit la pozele astea, îmi amintesc de ce merită totul. Pentru că peste două veri o să fim doi adulți mari (mă rog… relativ mari), fericiți, împreună, în aceeași etapă, gata să trăim verile alea pe care ni le imaginam de ani buni, când eram încă doi copii la liceu cu ghiozdane mari și vise și mai mari.
Așa că… Doamne, trimite vara aia mai repede și ajută-ne aducem realitate tot ce visăm și ce e al nostru. 🙏🏻