Marius Valentin Turcuman

𝐈𝐚𝐫𝐭𝐚̆-𝐧𝐞, “𝐈𝐥 𝐋𝐮𝐜𝐞”… 𝐍𝐨𝐢 𝐚𝐦 𝐮𝐢𝐭𝐚𝐭, 𝐭𝐮 𝐚𝐢 𝐝𝐚𝐭 𝐭𝐨𝐭…….

Iubesc țara asta. Mi-a plăcut mereu aici și, dincolo de tot, mi-aș dori să rămân aici. Dar urăsc tot ce ține de partea aceea a oamenilor „pricepuți”, a celor care uită prea repede și a celor care fac orice — absolut orice — doar ca să nu-și amintească cine sunt și ce au făcut cu adevărat ceva. Mi-e scârbă de cei care judecă astăzi și mâine caută aceeași persoană pentru o poză. Mi-e ciudă că, de fapt, nimeni nu a înțeles nimic. Eu cred că omul acesta ajunsese într-un punct în care ar fi fost capabil să-și dea și ultima fărâmă de energie, poate chiar viața, pentru ca echipa asta să reușească ceva cu adevărat. Dar oare cei din teren au simțit asta?
Atâtea trofee, atâtea realizări… și noi doar comentăm. Noi, care nu am făcut nimic. Unde e numele nostru? Ce jucător se oprește pentru noi? Cine vine să se încline în fața noastră, în timp ce o țară întreagă îi rostește numele?
Dar nu… noi știm mai bine. „e bătrân”, „nu mai știe”, „nu e ce trebuie”. Dar cu cine? Cu cine, spuneți-mi? Nu mai avem jucători de ani de zile, iar totul pornește de sus, dintr-un sistem stricat: decizii proaste, reguli absurde, un mecanism ruginit care distruge tot, încet, dar sigur. România nu a pierdut acum. România pierde de mult. A început să piardă din clipa în care nu a realizat că acest mecanism distruge totul pe termen lung. Jucători promovați pentru impresari, copii de sponsori ținuți în teren, valori ignorate… și pentru ce? Pentru câștiguri de moment, pentru interese mici, pentru bani fără suflet. Fotbalul — sportul — a devenit o afacere rece în mâinile unor oameni care nu iubesc cu adevărat ceea ce fac. Îmi pare rău. Îmi pare rău pentru cei care chiar vor să construiască ceva, dar nu sunt lăsați. Pentru cei care ar putea, dar nu au cum...
Mi-aș dori doar atât: ca Mircea Lucescu să rămână în istoria României așa cm merită. Pentru tot ce a făcut. Pentru tot ce a dat. Pentru tot sufletul pus acolo, fără rezerve. Pentru că a vrut ca România să mai simtă încă o dată bucuria aceea pură, sinceră, imposibil de descris.

Il Luce… iartă-ne că am fost atât de orbi. Atât de grăbiți să judecăm. Atât de incapabili să înțelegem omul care, poate, a încercat cel mai sincer să ne scoată din noroi..

Cu recunoștință, un copil care a înțeles că România înseamnă „Lucescu”.