PsihoBalance

Lumea asta nu se învârtește în jurul tău. Nu este totul despre tine, chiar dacă uneori lucrurile ți se întâmplă ție.
Nu mai lua lucrurile la modul personal. Universul funcționează după niște legi impersonale.

Universul nu-ți datorează nimic. Universul nu era obligat să-ți dea ție niște părinți model, nu era obligat să-ți dea partenerul de cuplu ideal, nu era obligat să-și dea niște prieteni loiali, nu era obligat să-ți dea sănătate deplină până în ultima zi a vieții tale.
Tu ai venit la un moment dat aici, pe Pământ și în alt moment vei pleca. Universul a funcționat înainte să vii tu și va funcționa și după ce vei pleca tu de pe Pământ, deci vezi-ți lungul nasului. Nu ești buricul pământului.
Învață regulile Jocului de pe planeta Pământ, ca să poți să-l joci cât mai bine.
Desigur, ai libertatea de a refuza să înveți aceste reguli, de a refuza să te supui Legilor divine ce guvernează viața pe planeta Pământ, dar să nu te plângi după aceea că viața ta se duce de râpă.
În final, când vei pleca de aici, tot tu vei fi responsabil să reglezi karma pe care ai acumulat-o în această viață umană. Să n-ai impresia că faci ce vrei, fără să existe consecințe pentru faptele tale.

După ce pleci de aici, poți să stai în fața lui Dumnezeu și să te plângi că ți-a dat niște părinți care te-au neglijat sau te-au abuzat, dar asta nu va fi o scuză pentru ce ai făcut cu viața ta, ca adult.
Poți să te plângi ți-a dat un soț alcoolic și/ sau abuziv, că ți-a dat o boală grea sau tot felul de încercări dificile, dar n-o să-l impresionezi pe Dumnezeu cu asta. Tu ești 100% responsabil de ceea ce faci cu „cărțile” care ți s-au dat când ai venit pe Pământ, de ceea ce ai făcut cu viața ta.
Dumnezeu nu este interesat să audă cm dai vina pe alții pentru faptul că ți-ai bătut joc de viața pe care ți-a dat-o. Când vei purta acea discuție cu El, nu va fi vorba despre ce (ți-)au făcut alții, ci despre ce ai făcut tu, în condițiile date.
La finalul vieții tale, nici părinții, nici soțul, nici altcineva nu va sta lângă tine când te vei întâlni cu Dumnezeu – o să fii tu singur, față în față cu El.

Știu că nu-ți place să vorbim despre moartea ta, dar e sigur că vei muri și că te vei întâlni cu Dumnezeu, care te va întreba ce ai făcut cu viața pe care ți-a dat-o. Cu fiecare zi care trece te apropii mai mult de acel moment, fii conștient de asta.
Timpul este cea mai prețioasă resursă pe care o ai.
Indiferent ce ai făcut până acum cu viața ta, indiferent cm ai trăit până acum, poți decide azi că de acum înainte vei funcționa altfel, că te vei schimba. Încă mai ai timp să faci niște schimbări majore, încă mai ai timp să trăiești în aliniere cu Dumnezeu, să faci ceva de valoare cu viața ta.

Este foarte important să înțelegeți este cât de importante sunt alegerile pe care le faceți în fiecare clipă a vieții voastre. Fiecare alegere, oricât de lipsită de importanță vi se pare, are niște consecințe. Și voi veți suporta cele consecințe, puteți fi siguri de asta.
Alegeți să funcționați în integritate, fiindcă este spre binele vostru să faceți asta! (Caroline Myss)
Via Mihaela Dan @🤍

Mi-a fost frică să nu fiu singură, până am învățat să mă iubesc.
Mi-a fost frică să nu reușesc, până mi-am dat seama că nu reușesc decât dacă încerc.
Mi-a fost frică de ceea ce vor crede oamenii despre mine, până mi-am dat seama că oricum vor opina de mine.
Mi-a fost teamă că mă vor respinge, până când am înțeles că și atunci când se va întâmpla asta, credința mea în mine va fi mai mare.
Mi-a fost frică de durere, până am aflat că durerea este relativă și decid dacă vreau să o simt sau să mă întăresc.
Mi-a fost frică de adevăr, până când am descoperit că adevărurile sunt cele care mă fac să înțeleg multe lucruri.
Mi-a fost frică de moarte, până am aflat că nu este sfârșitul, ci mai degrabă începutul.
Mi-a fost frică de ură, până mi-am dat seama că nu este altceva decât ignoranță.
Mi-a fost frică de ridicol, până am învățat să râd de mine și că asta e sănătos.
Mi-a fost frică să nu îmbătrânesc până mi-am dat seama că dobândesc înțelepciune pe zi ce trece.
Mi-a fost frică de trecut, până mi-am dat seama că prin trecut am învățat să ajung unde sunt.
Mi-a fost frică de întuneric, până când mi-am descoperit lumina interioară în el.
Mi-a fost frică de schimbare, până când am văzut că până și cel mai frumos fluture trebuia să treacă printr-o metamorfoză înainte de a putea zbura.
Mi-a fost teamă de răni până când vulturul mi-a arătat că unele răni sunt necesare pentru maturizare.
Mi-a fost teamă că nimeni nu mă va iubi, până am învățat să mă iubesc și de atunci am înțeles cât de ușor este să fii fericit.

Ernest Hemingway
Via-Suflet de Femeie

lubirea are două forme de manifestare: capacitatea de a dărui cu empatie şi generozitate, dar şi capacitatea de a cere, a primi și a accepta iubirea oferită de ceilalți. Echilibrul dintre aceste două dimensiuni contribuie la relații sănătoase şi autentice. Mulți dintre noi suntem deficitari într-una dintre cele două forme de manifestare a iubirii: fie ne este greu să dăruim cu empatie și generozitate, fie ne este greu să cerem, să primim şi să acceptäm iubirea. Maturizarea emoțională presupune dezvoltarea ambelor capacități și găsirea unui echilibru între ele.

CERE CEEA CE VREI – DAR NU EMITE PRETENŢII
A ști să ceri într-o relație înseamnă să oferi o direcție clară și să-i permiți celuilalt să te cunoască mai bine,să te înțeleagă, să te primească în inima sa așa cm ești și așa cm ai nevoie să fii iubit/ă. A cere sănătos ceea ce ai nevoie, nu este un act de slăbiciune, ci de maturitate emoțională — este felul în care îți onorezi propriile nevoi fără a-l anula pe celălalt.
Atunci când nu ceri, lași loc presupunerilor, confuziei și frustrării, iar iubirea, oricât ar fi de sinceră, nu poate ghici mereu ceea ce nu este rostit. Cuvintele clare nu îndepărtează, ci apropie; ele nu creează presiune, ci înțelegere.
A cere sănătos înseamnă să spui: „asta simt, asta am nevoie, asta mă ajută să mă simt în siguranță cu tine”, fără acuzații și fără a emite pretenții. Înseamnă să îți păstrezi vulnerabilitatea vie, să fii aliniat/ă și loial/ă,în primu rănd, propriului tău Sine.
Și, în același timp, înseamnă să fii pregătit/ă să auzi și răspunsul celuilalt — chiar dacă uneori nu se potrivește cu dorința ta.
Pentru că iubirea matură nu se bazează doar pe a fi auzit, ci și pe a putea asculta, a negocia fără manipulare sau culpabilizare,într-un spațiu în care te simți sigur/ă și liniștit/ă.
A cere nu este despre a pretinde, ci despre a deschide uși. Uși către inima celuilalt. Iar într-o relație matură, două inimi care știu să ceară și să răspundă sincer își creează propriul limbaj al apropierii și al intimității sănătoase. A cere înseamnă a invita, a propune.
Fiecare persoană într-o relație are ritmuri diferite și moduri diferite de procesare, de trăire și de exprimare. Unul poate avea nevoie de mai mult timp pentru a înțelege ce simte, celălalt poate simți și reacționa imediat. Unul se apropie prin cuvinte, altul prin tăcere; unul are nevoie de claritate rapidă, altul de spațiu și reflecție. Este un dans…și niciodată nu dansezi perfect!
A înțelege acest lucru înseamnă a ieși din așteptarea ca celălalt să funcționeze exact ca tine. Iubirea nu este despre sincronizare perfectă, ci despre respectul față de diferențe.
Două ritmuri diferite nu sunt o problemă, ci o realitate, o experiență care cere răbdare, comunicare, adaptare și ajustare continuă.
Când aceste diferențe nu sunt înțelese, apar interpretări greșite: tăcerea devine distanță, ritmul mai lent devine lipsă de interes, iar ritmul rapid devine presiune. Dar când sunt conștientizate, ele devin punți — nu bariere.
O relație matură nu cere uniformitate, ci armonizare. Este dansul dintre două lumi interioare care învață să se întâlnească fără să se anuleze, fiecare păstrându-și autenticitatea,dar creând împreună un spațiu comun de înțelegere, implicare,participare și prezență .
Un dans de o viață….niciodata perfect , nu dansul în sine contează ci faptul că suntem aici și putem să dansăm împreună și aceasta ne binedispune și totul devine mai ușor și mai frumos.
Un dans de o viață… niciodată perfect, dar mereu viu.
Nu perfecțiunea pașilor contează, ci prezența cu care alegem să rămânem în mișcare, împreună.
Nu dansul în sine este esența, ci faptul că ne reîntâlnim în el, că ne căutăm ritmul,echilibrul și armonia unul în celălalt, că ne ajustăm fără grabă și fără pretenția de a fi identici. Iubirea nu cere uniformitate, ci disponibilitatea de a rămâne în același spațiu, chiar și atunci când pașii nu se potrivesc perfect și greșim.
Și în această imperfecțiune apare frumusețea: râsul dintre greșeli, răbdarea dintre neînțelegeri, apropierea care se naște tocmai din încercarea de a ne echilibra și regăsi din nou și din nou.
Și poate că asta este, în cele din urmă, bucuria acestei întălniri: nu faptul că dansăm perfect, ci faptul că dansăm împreună — și, în acest „împreună”, totul devine mai ușor, mai intim și mai adevărat.
PsihoBalance
Photo:Visothkakvei