Freedom Group Real Estate

https://whatsapp.com/channel/0029Vb8yySd3rZZgyRJrdB0U

Global Opportunities by Octavian Badescu – WhatsApp channel Follow Global Opportunities by Octavian Badescu's WhatsApp channel. Global Opportunities Distribution Channel.
Economy. Business. Investments. Real Estate.. Join 66 followers for the latest updates.

Statul roman si relatia cu cetatenii sai.

ÎNGHEȚAU ÎN APĂ. MUREAU. NIMENI NU ȘTIA.

Sub pământul României, la doar doisprezece kilometri de centrul Bucureștiului, există un loc unde pereții au absorbit atâta suferință încât par să transpire și azi. Nu e o metaforă. E Jilava. Și dacă ai fi coborât acolo în iarna lui 1948, ai fi auzit ceva ce nu uiți niciodată: tăcerea oamenilor care au încetat să mai strige, pentru că nimeni nu venea.

FORTĂREAȚA:

Jilava nu a fost construită pentru a ucide. A fost ridicată între 1870 și 1890 ca parte a centurii defensive a Capitalei, un proiect al inginerilor militari belgieni care lucrau pentru statul român modern. Forma sa — un poligon îngropat parțial în pământ, cu galerii boltite, ziduri de cărămidă groase de peste doi metri și un șanț de apă perimetral — era concepută să reziste artileriei. Nimeni nu a calculat că va rezista și memoriei.

Ansamblul era alcătuit din mai multe fortine numerotate, legate prin coridoare subterane lungi și umede. Tavanele joase, ferestrele minuscule plasate aproape de nivelul solului, absența oricărui sistem de încălzire central — toate acestea, care în viziunea militară erau soluții tehnice, aveau să devină, după 1945, instrumente perfecte de tortură pasivă. Nu trebuia să bați un om în fiecare zi. Îl puneai la Jilava și natura făcea treaba.

Prima utilizare ca loc de detenție politică datează din perioada interbelică, sub regimul Antonescu, când Jilava a adăpostit și deținuți politici de stânga. Ironia istoriei are dinți ascuțiți: după 1945, același loc a fost preluat de urmașii ideologici ai acelor deținuți, transformând fosta închisoare într-un instrument al noului regim.

APELE SUBTERANE:

Cea mai documentată caracteristică a Jilavei — cea care apare constant în memoriile supraviețuitorilor — este apa. Fortăreața fusese construită parțial sub nivelul pânzei freatice, iar zidurile de cărămidă, oricât de groase, nu puteau opri infiltrațiile. În anotimpurile ploioase sau în perioadele de topire a zăpezii, podeaua celulelor se acoperea cu un strat de apă rece care putea atinge câțiva centimetri.

Deținuții dormeau pe priciuri de lemn, când existau. Când nu existau — și adesea nu existau, pentru că suprapopularea era politică deliberată, nu accident —, dormeau direct pe podeaua inundată sau se înghesuiau unii peste alții pe suprafețele ridicate. Conform mărturiilor consemnate de Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, în unele celule de la Jilava erau înghesuiți câte cincizeci sau șaizeci de oameni în spații proiectate pentru zece.

Mircea Vulcănescu, filosoful și economistul român, unul dintre cei mai străluciti intelectuali ai generației sale, a murit la Jilava pe 28 octombrie 1952. Conform relatărilor supraviețuitorilor care se aflau alături de el, și-a cedat locul de pe prici unui coleg mai tânăr și mai bolnav. A dormit pe podeaua rece și umedă. Pneumonia s-a instalat rapid. Nu a primit îngrijiri medicale. Avea cincizeci și cinci de ani. Este unul dintre cazurile documentate și recunoscute oficial prin care Jilava a ucis nu prin violență directă, ci prin abandon calculat.

OMUL CA NUMĂR:

Sistemul de la Jilava funcționa pe un principiu simplu și eficient: desumanizarea prin birocrație. La intrare, deținutului i se confiscau toate obiectele personale — ceasul, verigheta, fotografia de la portofel. I se dădea un număr. Era chemat prin acel număr. Dacă răspundea cu numele său, era pedepsit.

Pedepsele aveau și ele o logică birocratică: izolarea în carceră — o încăpere și mai mică, și mai umedă, și mai întunecată —, reducerea rației de hrană, interzicerea plimbării zilnice de douăzeci de minute în curtea interioară. Rația standard era ea însăși calculată la limita supraviețuirii: conform unor documente de arhivă studiate de cercetători ai CNSAS, în anumite perioade aceasta consta în aproximativ 200 de grame de mămăligă pe zi și o supă apoasă fără conținut nutritiv semnificativ.

Frigul nu era o consecință a neglijenței. Era o politică. Gardienii aveau uniforme groase. Deținuților li se confiscau paltoanele la intrare. În iernile anilor 1948-1952, în celulele de la Jilava, temperatura cobora sub zero grade. Oamenii se îmbolnăveau de tuberculoză, de reumatism, de afecțiuni renale cronice. Unii mureau. Alții supraviețuiau cu corpul distrus pentru tot restul vieții.

PROCESELE-SPECTACOL ȘI TRANZITUL SPRE MOARTE:

Jilava nu a fost doar o închisoare finală. A fost și un loc de tranzit — un antecameron al lagărelor, al coloniilor de muncă, al altor închisori din sistem. Mii de deținuți au trecut prin Jilava înainte de a fi redistribuiți la Canal, la Gherla, la Pitești, la Aiud sau la Sighet. Tocmai această funcție de nod al sistemului carceral o face atât de reprezentativă pentru întreaga arhitectură a terorii.

În toamna lui 1948 și în 1949, valurile de arestări ale elitei românești au produs o supraaglomerare extremă la Jilava. Foști miniștri, generali, episcopi, profesori universitari, avocați, ingineri, țărani fruntași, preoți greco-catolici care refuzaseră să treacă la Biserica Ortodoxă controlată de stat — toți au trecut prin aceleași coridoare boltite, au respirat același aer încărcat de mucegai și urină, au simțit același frig care nu pleca niciodată complet.

Episcopii greco-catolici arestați în 1948 — Ioan Suciu, Vasile Aftenie, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu — au tranzitat sau au stat perioade la Jilava înainte de a fi dispersați în alte locuri de detenție. Refuzul lor colectiv de a semna actul de „unire" cu Biserica Ortodoxă, un document politic deghizat în act religios, a fost consemnat de Securitate ca „activitate dușmănoasă". Unii dintre ei aveau să moară în detenție. Toți au ales credința în locul libertății fizice.

SPIRITUL CARE NU PUTEA FI ARESTAT:

Dacă există ceva care sfidează logica sistemului de la Jilava, acela este faptul că, în condițiile descrise, oamenii continuau să se roage. Să cânte în șoaptă. Să transmită mesaje prin ciocănituri în zid — un sistem de comunicare codificat pe care îl numeau „telegraful închisorii". Să memorize versuri și să le recite în gând, pentru a nu-și pierde mințile.

Conform mărturiilor adunate de cercetători și supraviețuitori, în celulele Jilavei au continuat, în secret, forme de viață spirituală organizată. Preoții deținuți oficiau, în șoaptă, slujbe improvizate. Profesorii țineau cursuri memoriale — matematică, limbi străine, filosofie — pentru că mintea activă rezistă mai bine decât mintea goală. Era o formă de rezistență pe care sistemul nu o putea complet suprima, pentru că nu o putea vedea.

Mișcarea spirituală cunoscută sub numele Rugul Aprins, care reunise în Mânăstirea Antim din București o serie de intelectuali și duhovnici în jurul experiențelor mistice și al rugăciunii isihaste, a fost zdrobită de Securitate prin valuri succesive de arestări între 1948 și 1958. Mulți dintre membrii sau apropiații acestui cerc — între care Sandu Tudor, poetul și monahul Alexandru, Vasile Voiculescu, Ion Marin Sadoveanu și alții — au trecut prin Jilava sau prin alte închisori ale sistemului. Sandu Tudor avea să moară în detenție la Aiud în 1962, după ani de tortură și izolare. Vasile Voiculescu a supraviețuit detenției, ieșind cu sănătatea distrusă, dar a continuat să scrie în secret.

Ceea ce unea aceste spirite nu era o organizație în sens politic, ci o convingere: că există o dimensiune a omului pe care niciun gardian nu o poate atinge cu bastonul, nicio celulă nu o poate înghieta, nicio foame nu o poate ucide.

MARTORII:

Nu am putea ști nimic despre ce s-a întâmplat la Jilava dacă nu ar fi existat supraviețuitori care au ales să vorbească și să scrie. Această datorie a mărturiei a costat enorm — social, psihologic, uneori fizic, în cazul celor care au vorbit înainte de 1989 și au riscat din nou.

Ion Ioanid, avocat arestat în 1948, a petrecut doisprezece ani în închisorile comuniste, inclusiv la Jilava. Memoriile sale, publicate în patru volume sub titlul „Închisoarea noastră cea de toate zilele", rămân unul dintre cele mai detaliate și mai precise documente ale vieții carcerale din România comunistă. Ioanid scrie fără patetism și fără ură — ceea ce face relatarea sa și mai devastatoare. Descrie frigul, foamea, umilința, dar și momentele de solidaritate, de umor negru, de frumusețe improbabilă găsită în conversațiile purtate în șoaptă cu vecinii de celulă.

Nicolae Steinhardt, intelectualul evreu convertit la creștinism în celula închisorii de la Jilava, a consemnat în „Jurnalul fericirii" — probabil cea mai importantă carte ieșită din experiența închisorilor comuniste românești — momentul botezului său din 1960, săvârșit în secret de un preot deținut. Este un paradox care definește Jilava: locul unde statul a vrut să distrugă oamenii a devenit, pentru unii, locul unde și-au găsit identitatea cea mai profundă.

ARHIVELE ȘI RECUNOAȘTEREA:

După 1989, CNSAS — Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității — a deschis accesul la mii de dosare care documentează funcționarea închisorilor comuniste, inclusiv a Jilavei. Cercetătorii au putut reconstitui, din documente interne ale Securității, cifrele detenției, regulamentele, rapoartele medicale, listele de decese. Cifrele sunt uscate și precise în felul lor: nu transmit suferința, dar o certifică.

Astăzi, Jilava funcționează în continuare ca penitenciar activ. Această realitate — că zidurile care au absorbit atâta suferință istorică sunt încă în uz — este în sine un subiect de dezbatere. Asociațiile supraviețuitorilor și ale urmașilor au cerut în repetate rânduri ca cel puțin o parte a complexului să fie transformată în memorial. Există o placă comemorativă. Nu există un muzeu adecvat amploarei tragediei.

MEMORIA CA ACT DE REZISTENȚĂ:

Există o tentație, când citiți despre Jilava, să tratați totul ca pe o pagină a istoriei — ceva ce s-a terminat, ceva ce aparține altei epoci, altei lumi. Este o tentație de înțeles. E protectoare.

Dar Jilava nu e doar trecut. E o oglindă. Arată ce se întâmplă când un stat decide că unii oameni nu sunt pe deplin oameni — că filosoful poate fi redus la un număr, că episcopul poate fi transformat într-un deținut fără nume, că mama de familie poate fi deportată cu copiii în stepă și că toate acestea pot fi justificate printr-un limbaj suficient de abstract și de nobil. Limbajul s-a schimbat de-a lungul istoriei. Mecanismul a rămas același.

Ce ne spune Jilava despre noi, cei de azi? Ne spune că libertatea nu e o stare permanentă. E o alegere care se face în fiecare generație. Și că prețul neatenției față de ce s-a întâmplat în subteranele de la doisprezece kilometri de centrul Capitalei nu e academic — e moral.

Mircea Vulcănescu, murind pe podeaua rece pentru că și-a cedat priciul unui om mai bolnav decât el, nu a făcut un gest politic. A făcut un gest uman. Poate cel mai pur gest uman cu putință. Și exact de aceea sistemul care l-a ucis s-a prăbușit, până la urmă, iar numele lui a rămas.

Tu știai că Mircea Vulcănescu și-a cedat locul pe prici și a murit din această cauză? Scrie în comentarii dacă ai mai auzit de Jilava — sau dacă un membru al familiei tale a trecut prin închisorile comuniste. Distribuie această poveste ca cei care au murit acolo să nu fie uitați. Apreciază pagina pentru mai multe povești adevărate din istoria României.

SURSE: Ion Ioanid — 'Închisoarea noastră cea de toate zilele', 4 volume, Editura Humanitas, București · Nicolae Steinhardt — 'Jurnalul fericirii', Editura Dacia / Mănăstirea Rohia, ediții multiple după 1991 · Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet — baza de date și expoziția permanentă (online: memorialsighet.ro) · CNSAS — Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, studii și documente publicate privind sistemul carceral 1948-1964 (cnsas.ro)

Pain For UAE Hotels As Tourists Flee!

The Anantara in Dubai is closing down for good. Why would a luxury hotel do so unless the market is dead?

The Burg Al-Arab, the iconic hotel which came to symbolise Dubai, much as Eiffel Tower symbolises Paris, is closing down for 18 months for retrofitting, so it claims. A number of other luxury hotels are also closing down for “renovations”. Yet others like St Regis are scaling back operations.

Whatever the reasons given, let’s face it, the economic model of Dubai is dead. Dubai is a salutary lesson of how a city with an overwhelmingly expatriate population(92%) made the wrong decision in siding with the Americans and the Israelis, in a region where the natural big power is Iran. Paying protection money to a superpower and allowing it to use your territory for military purposes is a poor bargain for annoying your giant neighbour across the Persian Gulf. Your “protector” does not guarantee your security.