Muzeul Nicolae Minovici

Șezătoarea de altădată: povești, prietenii și tradiții

În satul românesc tradițional, șezătoarea ocupa un loc aparte, fiind mai mult decât o simplă întâlnire. Era un spațiu al comunității, al muncii în comun, al cântecului și al poveștilor care erau istorisite prin viu grai. O șezătoare nu era doar un obicei, ci un mod de a trăi, un ritual prin care oamenii își păstrau legătura cu tradiția și își întăreau relațiile sociale.

Șezătorile se organizau, în mod obișnuit, în lunile de iarnă, când munca ogorului se oprea, iar serile lungi și friguroase îi adunau pe săteni în casele încălzite. Fetele și femeile veneau cu furca și fusul, cu lâna de tors, cu pânze de cusut sau de țesut. Era perioada în care se pregătea zestrea fetelor, podoabele casei și hainele groase pentru iarnă.

Atmosfera era caldă, chiar dacă lumina era slabă. În mijlocul camerei ardea o lampă cu petrol sau un opaiț sau casele mai înstărite aveau un sfeșnic de șezătoate cu loc pentru lumânări, iar flacăra tremurată lumina chipurile celor adunați. În unele case, ușa sobei era lăsată ușor întredeschisă, lăsând să se strecoare o lumină roșiatică, care făcea umbrele să danseze pe pereți.

Pe lângă acest lucru, șezătoarea era locul poveștilor. Bătrânele satului depănau legende, amintiri și întâmplări vechi, în timp ce fetele ascultau cu ochii mari, ținând ritmul fusului în palme. Se spuneau basme, ghicitori, snoave și întâmplări din viața satului. Glumele și strigăturile nu lipseau, iar râsul izbucnea adesea din colțurile încăperii.
După ce treaba avansa, apăreau și flăcăii. Cu pasul lor voios, cu vorba isteață și uneori timidă, transformau șezătoarea într-un mic prilej de întâlnire și apropiere. Era locul unde se înfiripau primele priviri, primele emoții, uneori chiar și povești de dragoste ce aveau să ducă la noi familii.

Deși părea o simplă reuniune, șezătoarea avea un rol social profund. Era un mecanism prin care comunitatea se menținea unită. Fetele învățau meșteșugurile de la femeile mai în vârstă, iar noutățile din sat circulau firesc, odată cu firul tors. În același timp, era un mediu sigur, supravegheat, în care tinerii aveau ocazia să se cunoască.

Șezătoarea era, în felul ei, un fenomen cultural: transmitea tradiții, modele de comportament, cântece, superstiții și povești, toate păstrate viu prin repetiție, iarnă de iarnă.

Astăzi, șezătorile de altădată aproape au dispărut, înlocuite de mediul digital și de ritmul alert al vieții moderne. Cu toate acestea, în unele sate, obiceiul renaște sub forma atelierelor culturale sau a întâlnirilor tematice. Interesul tot mai mare pentru tradiții arată că oamenii simt nevoia de conexiune, de comunitate, dar și de redescoperirea rădăcinilor.
Șezătoarea nu era doar un spațiu al lucrului manual; era o școală a vieții. O lume în care oamenii învățau unii de la alții, se respectau, se ajutau și își împărtășeau poveștile la lumina caldă a unei lămpi. În tăcuta liniște a satului de altădată, șezătoarea rămâne simbolul simplității și al comuniunii umane.

În fotografie reprezentat un sfeșnic de șezătoare din colecția muzeului, realizat din lemn, pirogravat cu suport pentru lumânare.

Text: Ionuț Banu

Surse:
Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an, Ed. Fundația Culturală Română, 1997.
Tudor Pamfile- Industria casnică la români, trecutul şi starea ei de astăzi. Contribuţiuni de artă şi tehnică populară, Ed. Libraria Socec & Comp, 1910.
Fotografie din Albumul Muzeului de Artă Națională Prof. Dr. Nicolae Minovici, 1935.

Sub albul liniștit al iernii, parcul nostru devine un spațiu al tihnei și al reflecției.

Vă așteptăm să descoperiți frumusețea iernii într-un loc de poveste!

✨Detalii vizitare:
📍 Strada Dr. Nicolae Minovici, nr. 1, București
📆 Miercuri – Duminică | 10:00 – 18:00 (ultima intrare 17:30)
🎟️ 20 lei - bilet întreg | 10 lei - bilet redus

Nicolae Minovici - primar și vizionar social

Anul 2026 este un an comemorativ, se împlinesc 85 de ani de la trecerea în eternitate a renumitului savant. Din acest motiv, ne-am propus ca anul acesta să scoatem în evidență personalitatea și activitatea savantului reflectate în texte și articole de promovare.

Cu o fire complexă situată la intersecția dintre știință, administrație publică și filantropie, moștenirea sa constă nu doar în contribuțiile aduse pe tărâm medical, ci și în instituțiile durabile pe care le-a creat și în modelul de angajament civic, astfel a integrat competența profesională cu responsabilitatea socială.

În anul 1927, dr. Nicolae Minovici era ales Primar al Sectorului III Albastru. De acum, avea în fruntea lui o personalitate foarte cunoscută și consacrată pentru spiritul organizatoric și pentru realizările practice.

La preluarea mandatului, în cadrul conferinței de presă, sublinia: „Mi-am propus să nu părăsesc nici o clipă domeniul practic. De aceea nu voi înfățișa programe a căror realizare să fie problematică. Ar avea poate caracter de farsă formularea unui program definitiv de înfăptuiri, înainte de a-mi asigura posibilitățile de transformare în fapt a planurilor mele.”

Întrebat de posibilitățile avute, amintea: „Mai întâi bugetul! Acum, n-am bani. Așa că fatal începerea punerei în aplicare a programului meu și însăși definitiva întocmire a acestuia, nu vor putea fi cu putință decât odată cu stabilirea viitorului buget, adică la primăvară. Voi avea grijă, ca pentru lucrările statornicite, care vor fi de făcut, să asigur depline posibilități bugetare. Mai am nevoie de răstimpul până la primăvară și pentru că e indispensabil să-mi cunosc la perfecție culoarea și populația ei, cu toate nevoile. Pentru aceasta vă anunț chiar de acum că primarul culorii de albastru nu-și va avea biroul la sediul primăriei, ci în mahala. Mi-am cumpărat bluză și șapcă de lucrător și voi fi de neîncetat în mijlocul măturătorilor, al pavatorilor, al bunoierilor, urmărind direct execuția lucrărilor și mai ales, fiind neîncetat în mijlocul populației, care trebuie să mă cunoască și pe care trebuie s-o cunosc, ca să lucrăm împreună”.

Din punct de vedere administrativ, Sectorul III Albastru dispunea de 23 de biserici, 24 de şcoli, 417 cârciumi, 68 de restaurante și 40 de brutării. În ce priveşte salubritatea sectorului, acesta dispunea de 2 perii de măturat şi acestea cu tracţiune animală, patru sacale automobile pentru stropit şi 26 cotigi pentru gunoi.

Cu o astfel de moștenire, savantul menționa „nu sunt omul să mă sperii de greutăţi şi viitorul buget va avea grijă de toate. Bunăoară, nu vor mai fi măturători zdrenţuroşi şi răpănoşi, ci oameni voinici, îmbrăcaţi curat, plătiţi bine şi nu angajaţi cu ziua. În această privinţă aş aminti exemplul SUA, unde măturătorii sunt îmbrăcaţi de la cap la picioare în alb, — un capriciu americănesc de a dovedi că şi omul care umblă cu cele mai mari murdării poate păstra neatinsă curăţenia hainei albe”.

„Sa vă spun ceea ce am realizat numai în 24 ore de când am început să mă mişc. Mai întâi, îmi sta pe inimă podul de peste Dâmboviţă, din chiar faţa sediului primăriei. Parapetele erau năruite şi parcă tălmăceau într-un fel urât activitatea primăriei de la doi paşi depărtare. Într-un singur ceas, am făcut ceea ce nu s-a făcut în atâţia ani- am dres parapetul. Mai îmi sta în gât cheiul Dâmboviţei (vorbesc de malul care cade în sectorul meu). Nicăieri pe lume nu cred să fi fost o ruşine mai mare decât malurile unui râu străbătând o capitală de ţară şi trecând pe la poarta unei primării, care totuşi să fi fost acoperit de bălării, de gunoaie, de tot felul de murdării şi pe care să pască vitele, ca într-un cătun. În câteva ceasuri, din ziua instalării mele totul a fost ras de la Cotroceni şi până la Morgă”.

Locuitorii sectorului, bucuroși de alegerea savantului în fruntea administrației, trimiteau cereri în versuri către primar pentru a lua măsurile necesare înfrumusetării acestuia. O astfel de poezie a fost primită de către inimosul legist:

„A fost odată ca'n poveşti,
A fost ca niciodată,
O stradă mândră între străzi,
Dar azi, vai! Nepavată!
Şi erau rozele în toi
Prin glastre şi grădini.
Dar azi e praf, mâine noroi,
Gunoi şi mărăcini”.
Cu astfel de cereri, de nevoi, debuta dr. Nicolae Minovici pe tărâm edilitar ( va continua ...) .

Text: Ionuț Banu
Surse:
Universul, august 1927.