Servicii Funerare

Ei bine, într-o zi mori. Dacă ai noroc, trăieşti o viaţă relativ lungă, undeva între 70 până la 90 de ani. Asta dacă nu mori mai devreme din cauza cancerului sau a unui acident de maşină. Dar în final tot mori. Moartea este acel Mâine care ne aşteaptă, acel Apoi inevitabil de care nu putem scăpa niciunul dintre noi.

Dar asta este tot? Mai este oare ceva?

Într-o zi vei fi doar un cadavru. Îţi vor îngropa trupul în pământ. Sau ţi-l vor arde şi-ţi vor pune cenuşa într-o urnă. Marea întrebare este: Aici se încheie totul? Voi mai exista undeva în mod conştient? Chiar există viaţă după moarte?

În realitate, probabil că toţi sperăm că mai este ceva după moarte. Probabil că în adâncul nostru ne facem planuri pentru aceasta.

Dar ce fel de planuri? Planuri pentru un fel de viaţă după moarte. Unii o numesc paradis. Alţii o numesc cer. Alţii vorbesc şi despre iad.

Un alt gând pe care îl au mulţi oameni în timpul vieţii, adesea în mod inconştient, este acesta: Eu sunt o persoană bună. Prin urmare, într-o zi voi merge în cer.

Autorul volumului Să vorbim despre moarte remarcă faptul că longevitatea actuală a organismelor vii e bazată pe două sisteme: cel de rezervă și cel de reparație. Procesul declinului rămâne însă inevitabil, mai ales că nu putem vorbi încă de o genă unică a îmbătrânirii pe care să o împiedicăm, ci de o degradare progresivă, paralelă a sistemelor care ne alcătuiesc. Pe de altă parte, medicina e obișnuită să rezolve probleme specifice și punctuale (boli precum cancer, artrită și multe altele) însă situația celor care reușesc să atingă astăzi vârste impresionante este mult mai complicată: ei suferă de mai multe afecțiuni, simultan, însă își doresc să păstreze grade de autonomie generoase (și adesea ni se întâmplă să ne modelăm greșit standardele în ceea ce privește vârsta a treia, în funcție de excepțiile miraculoase, reprezentate de cei capabili să-și conserve funcțiile biologice la parametri surprinzatori chiar și după 80 de ani). În acest context, Atul Gawande subliniază importanța geriatriei (specialitate din medicină dedicată vârstei a treia), o specialitate din păcate puțin populară dar extrem de eficientă în gestionarea provocărilor longevivilor. E vorba de o specialitate cu atât mai importantă, în contextul dezvoltării rețelelor de aziluri pentru bătrâni care nu par să rezolve suferința celor ajunși aproape de finalul vieții. În azilurile clasice, centrate strict pe asigurarea siguranței și prelungirea vieții bătrânii nu au parte de intimitate, prieteni, scop existențial, sunt supuși regimurilor instituționale depersonalizante care le răpesc posibilitatea de a-și controla viața. Pentru a prelungi cât mai mult momentul internării în azil este nevoie de un alt tip de asistență, o combinație de tehnologie, medicalizare și grijă supravegheat cu atenție de un medic geriatru. Atul Gawande dă exemple de formule alternative la azilul clasic, apărute în ultimii 30 de ani: de la centrele de locuire cu asistență (o formulă intermediară între ideea de acasă și azil) la minigospodăriile de 16-20 de persoane în care vârstnicii pot relaționa mult mai profund cu personalul care îi asistă și care își asumă responsabilități plenare de îngrijire. Atul Gawande propune centrarea îngrijilor medicale pe conceptul de autonomie (și nu atât pe cel de prelungire a vieții cu orice preț, ca în medicina clasică): asigurarea acelor condiții care să le permită vârstnicilor să rămână autorii vieților și poveștilor lor în acord cu propriile credințe. Așadar, ar fi vorba de o minirevoluție conceptuală: depășirea problemei siguranței prin instituționalizare care îngrădește alegerile chiar dacă îi susține pe bătrâni într-un mediu aseptic și supravegheat și prioritizarea elementelor care definesc o viață cu sens pentru pacient.