TOP Brands

șI PRIMA mea capodoperă(cu ghilimele, dk vreți), scrisă la 19 ani/și publicată la 21 de Alex. Ștef.:)...adică al 10-lea poem din ANTOLOGIE:
Lunaticii. Semnul Şarpelui

Motto:
“Ţin’te bine, stăpîne,
C-am să te duc s-atingi
Soarele cu picioarele
Luna cu mîna”
- din folclorul românesc -

Ei păşesc pe lună
mergînd întorşi/cu capul în jos
încît îşi faca răni adînci
lovindu-se de munţi pămînteni
Îşi trec mîinile pe feţe
ca prin ape transparente, iluzorii
ca-n vis îşi întind
picioare de paianjen în ape lunare
chipul lor e privit prin ceaţă
ca prin geosinclinale de ceaţă
ca prin nori de albeaţă
ca prin gogoaşa unui vierme de mătasă
ce îşi spun nu se aude
doar mişcarea calmă a maxilarului
insinuiază sunete, articulaţii
între materie şi materie
pe cuburi onirice scriu cifrele de la 1 la 6
1,2,3,4,5,6,
fiecare număr pe cîte o faţă
şi le aruncă rîzînd prin
mînecile sperietoarelor din cîmpuri cu popuşoi
chicotesc şi rîsul nu răzbate
parcă stau în spatele unui geam pe care
se scurg ploi de echinocţiu
sărutul lor are gust
de zărzăre-n chisăliţă
ei merg şi ţin într-un borcan
şarpele edenului conservat în formol
şi-ntr-un pahar o proteză de înger
şi arşicele negre, rotunjite la colţuri
de la un joc încă neinventat

se micşorează şi cresc – pe sfert ori pe jumătate
după primul sau ultimul pătrar
ei ţin ochii închişi, cu inima porto-franco
braţele perfect-înainte întinse, paralel cu tălpile
merg pe fuioare crăieşti de mătrăgună
şi rîd, rîd,
dezvelindu-şi dinţi divergenţi, orbitori

*
Ei păşesc pe lună
mergînd întorşi
cantr-o lentilă concavă dis-
-proporţionaţi sînt subţiri ca un şir-fără-şir
ductili deşiraţi şi limatici
aproape freatici undimensionali ca firul de păr
feţele li se alungesc devenind
singurul lor trup
mîinile filiforme cu palme imens lăţite
apoi dispar în oglinzile parabolice ale focului
albi cu privirea
sumeasă-n pupile

*
Ei intră şi ies prin oglinzi
trîntind uşi metafizice
parcă sînt din sticlă incolori transparenţi
întind mîinile şi mîinile lor trec prin lucruri
le străbat fără vătămare apoi
lucrurile îi traversează într-o imponderabilitate interioară - plasmatici –
prin ei se vede ca printr-o apă verzuie
dincolo
clătinată de roze eoliene
ca nişte pelicule superficiale de molecule
pe buza paharelor.
Prin ei se vede – ca la radiografii –
echinocţiul de iarnă
mîinile cucutei clătinînd steaua
în somnul ospiciului
buza despicată a albiilor
iarba murdărită de vacsul cazon
petroleumul ierbilor negre ale subpămînturilor
congestia pulmonară a puberilor tuberculoşi
semiluna cosind cîmpul învineţit al nopţii
ei sînt ca stînjeneii pîlcuind
pubisul mireselor moarte
ca podurile peste eufraturi atmosferice
în vacuum

reţele de alveole aeriene
sparte-n cristalele de heroină ale zăpezii

Oglinzile au o mişcare de rotaţie – imperceptibilă -
în jurul propriei axe
Prin oglinzi cad ploi
horizontale cu plumb
în alveolele bolnavilor de saturnism

Oglinzile – de Veneţia, de Lueţia, de Poeţia
Sînt monumente funerare
în care ei îşi îngroapă spectrul.

Naşterea lor este din oglinzi, nicidecum
Prin femei
Trăiesc în triburi de raze paralele
şi echidistante.
Ei sînt luetici – cu totul luetici –
aluetici aluetici
“alouette alouette
je te plumerais”

Mercurul este hrana lor principală
iar beţia- de fosfor. Femeile lor
sînt fotonii cu care se împreunează
efemeridic. Semn al însoţirii lor,
pe buze – alouette, gentille alouette
le apare un lizereu saturnian
ca un şarpe cenuşiu, metalic.

În festinurile lor, cu un ritual macabru
îl prăjesc pe piticul cinabru.
(Je te plumerais le bec, je te plumerais la tete.)

Sînt nebuni după hidrargirum
şi îşi dăruiesc lămpi cu cuarţ drept flori
într-un cîmp de ultra-violete.
Aluete, aluete...

Aerul lor este mercuric, respiră
Prin amorse fulminat de mercur
Barbarii bahici cultivă beţia de fosfor.

Femeile lor sînt fotonii, efemeride.
Semn al însoţirii lor, pe buze
Le apare un lizereu saturnian, semn de şarpe
cenuşiu, metalic.

- Visage –
Rimbaud îşi atinge faţa
şi rosteşte distinct:”visage”.
Pound îşi pipăie chipul
şi spune “face”.
Îmi duc mîna la faţă
şi spun “faţă”.
Rimbaud, privind în oglindă,
îşi jupuie masca funerară/ de hidrargirum
îşi scoate masca şi este altcineva.
Nu este Rimbaud, este El. C’est Lui.
(Miroir, Miroir).
Pound dezlipeşte de pe sticlă
faţa lui inventată de altcineva
- ca o peliculă de prins muşte/lipită
pe oglindă/dulce-libidinoasă
şi nefiind Pound, este El. E Rimbaud. It’s Him. Îmi răzui faţa ca o mască de var, ca un abţibild pe oglindă şi, rămînînd fără faţă, capul meu devine de nerecunoscut. Nu mai sînt eu, sînt El. (Oglindă, oglindă).
Visage, face, Lui, Moi, Him.
Miroir. Oglindă.

*
am băut cucută
dintr-un cîmp de dor
doamne mă ajută
nu cumva să mor

şi de-atunci bat toaca-n
lemn de mînăstire
mireasa-mi mînătarca
m-a ales drept mire

văd buciume negre
buciumînd din cer
iarna ca o zeghe
peste oi şi-oier

oile-s a mele turme
grase de nori mişcători
drumul se mulge de urme
unde calc rămîn cocori

cenuşie-i lunca
nunta-i neîncepută
şi mă plînge junca
de-am băut cucută

şi totul mi/s-a-nvăluit
într-un văl de snoavă/şi de mit
zilei îi spun noapte
noapte/îi spun zi
sigur este poate
că nu sînt a fi

şi mi se arată/într-un cîmp minat
despre-o vînătoare/fără de vînat
am băut cucută
doamne mă ajută!

Unii au dedus, în mod eronat, că aș deprecia valoarea lui Cristian Popescu și/sau Ioan Es. Pop, din postări anterioare. Nimic mai depărtat de mine. Popescu era, fără niciun dubiu, un mare poet. Și asta prin originalitate. Cu toate că venea din LA LILIECI, Marin Sorescu, volumul 4 în special. Și poemul în proză, istoria sa, vezi Baudelaire, Saint John P***e, Rimbaud și Isidore Ducasse, compte de L.(pe care îl prețuia). Ioan Es. Pop, un personaj aproape impecabil ca om (mai puțin, poate, frica), dar mai ales ca poet, legitimează promoția (mea)/generația 90 în fața istoriei. Eu am spus numai - și o repet că, pentru a învăța, trebuie să mergem la cei mari de tot, fără de care nu se poate:Baudelaire, Rimbaud, Goethe etc. În fața lor, noi toți riscăm să fim băieți de mingi. Acest lucru nu trebuie privit peiorativ. Cu toții, pe timpul învățării, suntem băieți de mingi. La propriu. Aducem mingile celor mari. Îi pomenim în textele noastre, ca pe niște maeștri ai poeziei/expresiei/textului. Cu Cristi Popescu stăteam zile, după-amieze și nopți în șir. Nedormiți. Nedormind. Și discutând poezie. Nu ajungeam la niciun rezultat. Pentru că eram diferiți. Ca oameni, ca mod de gândire. Pe atunci, eu aveam douăzeci și trei, el era mai mare ca mine, mergea pe 29 de ani - și mai matur. Asta se întâmpla la el acasă, unde am fost o lună încheiată, zi și noapte, cu Popescu, ca oaspete al lui. Ne așezam pe jos, turcește, în sufragerie, fumam și gesticulam vehement, argumentându-ne poziția. El scria, pe atunci, la CIRCUL, Cu Pop era altfel, era un blând. Mi-a spus, la începutul acestui an: Să nu fii supărat pe mne, că n-am putut să-ți răspund în ziua de Sfântul Ioan, Vorbim mâine. Atunci, mai era un mâine în care am și vorbit, azi nu mai e....