Heart Opening

Mai întâi pretențiile de la sine, apoi pretențiile de la celălalt. 💜
Cred că unul dintre cele mai importante semne ale maturității emoționale este felul în care alegem să ne așezăm standardele în relații.
Către cine sunt îndreptate mai întâi? Către noi înșine sau către celălalt?

De cele mai multe ori, atunci când relațiile ne dor, privirea noastră se îndreaptă firesc către exterior. Observăm mai repede lipsurile celuilalt, ceea ce nu face, ceea ce nu oferă, ceea ce nu înțelege, ceea ce nu schimbă.

Mult mai rar ne oprim să ne întrebăm: Ce standarde am eu pentru propria mea viață?

Cât de consecvent/ă sunt cu valorile mele?
Cât de responsabil/ă sunt față de propria mea creștere, vindecare, transformare, evoluție?
Cât de mult mă preocupă relația pe care o construiesc cu mine însămi?

Pentru că, în opinia mea, adevărata exigență începe aici. În relația pe care o ai cu tine.
În disciplina cu care îți respecți valorile. În curajul de a-ți privi limitele fără să le justifici.

În disponibilitatea de a învăța, de a te transforma și de a deveni, puțin câte puțin, un om mai conștient decât ai fost ieri. Abia după aceea cred că putem vorbi despre ceea ce așteptăm de la ceilalți.

În același timp, am învățat că este la fel de important să observ acest lucru și în oamenii pe care îi aleg aproape de mine.
Nu mă impresionează atât de mult ceea ce spune un om despre dezvoltare, iubire sau responsabilitate.
Mă interesează felul în care trăiește și se trăiește. Mă interesează dacă își cere lui însuși ceea ce îi cere și celuilalt.
Dacă are standarde înalte pentru propria conduită înainte de a avea așteptări de la celălalt.
Dacă este dispus să își recunoască greșelile înainte de a le evidenția pe ale altcuiva.
Dacă lucrează cu el însuși înainte de a încerca să îl modeleze pe celălalt.

Pentru că un astfel de om nu te invită într-o relație de dependență. Te invită într-o relație de coexistență și evoluție.
Iar aceasta este o diferență uriașă.

Cred că unul dintre cele mai costisitoare lucruri pe care le putem face este să nu observăm această diferență.
Atunci când nu vedem dacă un om își asumă propria evoluție, riscăm să confundăm carisma cu caracterul.
Să confundăm promisiunile cu responsabilitatea. Și intențiile frumoase cu disciplina interioară.
Iar pe termen lung ajungem, fără să ne dăm seama, să purtăm o povară care nu ne aparține.
Îl încurajăm, îl motivăm, îl susținem, poate îl justificăm. Sperând că, într-o zi, va deveni omul pe care noi l-am văzut în potențialul lui.

Dar o relație sănătoasă nu poate fi construită pe potențial neasumat și neatins.

Cred că oamenii care aduc cea mai multă valoare în viața noastră nu sunt cei care ne cer cel mai mult. Sunt cei care cer mai întâi cel mai mult de la ei înșiși și tocmai de aceea prezența lor ne inspiră să devenim și noi oameni mai buni.
Nu din ideea de competiție ci pentru că exemplul lor ne amintește că evoluția este una dintre cele mai frumoase forme de iubire.
Cu iubire, 💜
Romina