Terapii Complementare

Cuvânt către toți cei care mai simt, mai speră, mai iubesc…

Dragii mei…

Să nu vă mire dacă nu știu vorbi prea frumos. Nici n-am știut, nici n-am fost învățat. M-am deprins mai mult cu tăcerea, cu privegherea, cu îmbrățișările pe care nu le vede nimeni, cu lacrimile care se scurg în rugăciune, nu în cuvinte.

Poate că n-am fost iubit prea mult de lume. Poate că nici n-am știut cm să fiu. Dar m-a iubit Dumnezeu. Și din dragostea Lui am trăit, și trăiesc. Și azi, dacă am curajul să vă scriu așa, e doar pentru că, pe lângă toate lipsurile mele, mai am ceva ce nu s-a stins: dragostea. O dragoste tăcută, adâncă, care nu așteaptă nimic, dar care ar da tot.

Vreau să vă spun ceva simplu, dar din tot sufletul: nu sunteți singuri. Oricât ar părea că s-a răcit lumea, că oamenii se uită unii la alții fără să se vadă cu adevărat, că nimeni nu mai ascultă până la capăt, că durerea nu mai mișcă inimi – să știți că există locuri, clipe, și oameni care se roagă pentru voi. Chiar dacă nu vă știu pe nume.

Să nu vă fie rușine să iubiți. Să iubiți și când e greu. Să iubiți și când nu sunteți iubiți înapoi. Să iubiți cu blândețe, cu răbdare, cu o cană de ceai dusă tăcut, cu o rugăciune rostită pe înserat pentru cineva care nici nu știe.

Viața e grea, știu. Nimeni n-are drum lin. Dar în fiecare zi avem ocazia să alegem: între a trece pe lângă ceilalți, sau a rămâne lângă ei cu o mână întinsă. Între a judeca și a ierta. Între a ne închide în noi și a bate la poarta inimii cuiva.

Și dacă vreodată vă e prea greu – și o să fie, pentru că viața nu-i menajeră cu nimeni – aduceți-vă aminte că mai sus de toate grijile, e un Dumnezeu care nu doarme. E o Maică a Domnului care știe ce înseamnă dorul, plânsul și singurătatea. Și e o mănăstire undeva, pe un munte, care n-a uitat să se roage pentru lume. Unde încă mai arde o candelă și pentru voi.

Vă scriu toate astea nu din îndrăzneală, ci din drag. Și dacă n-am spus cm trebuie, mă iertați… Dar am spus cm am putut. Cu o inimă care poate n-a fost prea iubită în viață, dar care iubește… și n-a obosit să o facă.

Să vă binecuvânteze Dumnezeu.
Să nu lăsați sufletul să adoarmă.
Să nu vă pierdeți bunătatea.
Să fiți oameni. Oameni adevărați.

Cu lacrimă, cu nădejde și cu tăcerea unui munte care n-a uitat rugăciunea,
† al vostru, cu toată inima,
Părintele Macarie