johnny

FACTORI CARE ACȚIONEAZĂ ASUPRA ORGANISMULUI PARAȘUTIȘTULUI:

1. Hipoxia
Presiunea parţială şi concentraţia oxigenului din aerul inspirat scade pe măsura ce creşte altitudinea de zbor.
Până la altitudinea de 3000-4500 m, salturile cu paraşuta nu produc hipoxie
organismului, sărăcirea în oxigen a atmosferei nu este atât de mare încât organismul unui om sănătos să o resimtă imediat. De aceea, în cazul lansărilor până la aceste altitudini, nu este necesar ca echipamentul paraşutistului să includă şi inhalatorul de oxigen.
Lipsa de oxigen se resimte însă la altitudini de lansare mai mari, de 6000-7000 m, altitudini la care paraşutistul îşi poate pierde cunoştinţa în 4-5 minute.
În cazul salturilor de la înălţimi de peste 10.000 metri, absenţa aparatului de oxigen duce la pierderea cunoştinţei în câteva zeci de secunde de la lansare. ,
Simptomele hipoxiei sunt: iniţiale (senzaţie de confort, de putere, stare euforică, de supraapreciere a propriilor forţe şi reflexe) şi finale (atenuarea capacităţii de orientare, încetinirea ritmului respiratoriu, senzaţii de căldura, cefalee, somnolenţă, cianoză, scăderea acuităţii vizuale, capacităţii de calcul şi memorare, pierderea cunoştinţei şi chiar moartea);
2. Hiperventilaţia pulmonară
Este fenomenul care se manifestă ca rezultat al tensiunii emoţionale, a anxietăţii, a stării de presiune psihică, având ca efect creşterea ritmului respirator şi apariţia unui exces de dioxid de carbon în organism.
Ca simptome pot fi enumerate: senzaţia de căldură, furnicarea palmelor şi a tălpilor, apariţia spasmelor musculare şi chiar pierderea cunoştinţei.
Fenomenul poate fi eliminat prin inhalarea de oxigen pur şi prin limitarea ritmului respirator.
3. Hipobarismul
Hipobarismul constă în tulburările produse asupra paraşutiştilor datorită variaţiilor de presiune atmosferică: distensia gazelor din stomac, din intestin şi din sinusurile feţei, urmată de dureri în organele respective.
Rarefierea aerului la mare altitudine face ca paraşutistul să întâmpine o rezistenţă mică,
viteza de cădere putând să ajungă la 90-100 m/s, ceea ce măreşte şi valoarea şocului la deschidere. Din această cauză poate să apară la paraşutist hipobarismul.

4.Acceleraţiile negative (deceleraţiile) şi acceleraţiile pozitive
Acceleraţiile negative (deceleraţiile) se produc în momentul deschiderii paraşutei, viteza de cădere reducându-se rapid (în 1-3 s) de la cca. 50 m/s (35 m/s, în cazul căderii stabilizate) la cca. 5 m/s.
Datorită forţelor de frânare şi forţelor inerţiale, organele interne ale omului au tendinţa de a se deplasa de sus în jos. În timpul deschiderii paraşutei, paraşutistul este apăsat în chingile paraşutei, cu o forţă care poate atinge 4- 6 G (de 4-6 ori valoarea greutăţii proprii), la o înălţime cuprinsă între 1 000 şi 4 000 m, în timp ce, la înălţimea de 11 000 m, poate atinge 10 – 12 G.
În general, oasele paraşutiştilor, mai ales ale celor tineri, pot rezista, pentru scurt timp (câteva fracţiuni de secundă) la suprasarcini ce pot atinge chiar 20 G.
De asemenea, datorită afluxului anormal de sânge spre creier pot apărea hemoragii nazale şi „vălul roşu" (ce implică senzaţia optică de receptare a mediului înconjurător) şi poate duce la pierderea cunoştinţei.
Acceleraţiile pozitive se produc mai ales pe timpul executării figurilor acrobatice (ieşirea din picaj, looping, tonou, viraje bruşte, vrie prelungită) specifice paraşutismului sportiv.
Datorită defluxului anormal de sânge dinspre creier spre extremităţi pot apărea „vălul negru" şi tulburări de vedere care, uneori, duc la pierderea cunoştinţei.
5. Decompresia
Decompresia constă în producerea de bule de gaz (în special azot) în anumite zone ale corpului ca urmare a depresurizării bruşte a cabinei, la mare altitudine.
În acest caz apar dureri în special în articulaţii şi în sistemul respirator, ce se pot reduce prin folosirea măştii de oxigen şi coborârea la o altitudine inferioară.
6. Căderea liberă
Se datorează forţei de atracţie terestră, care exercită asupra corpului uman o acceleraţie de 9,81 m/s2 sau (echivalentul unei forţe de 1 G).
Când forţa gravitaţională şi rezistenţa aerodinamică sunt egale, acceleraţia încetează şi căderea paraşutistului se face cu o viteză constantă.
Viteza maximă de cădere liberă se stabilizează în funcţie de altitudine întrun interval de timp de 12 secunde la 1.000 m şi 22 secunde la 16.000 m altitudine.
7. Frigul
În funcţie de înălţimea de lansare, frigul poate constitui o problemă pentru paraşutişti (la 11.000 m, temperatura este de - 56 °C), care trebuie să-şi adapteze echipamentul în funcţie de specificul fiecărui salt.
8. Oboseala
Oboseala se manifestă la nivel fizic şi psihic datorită unei activităţi intense, carenţe în programul de odihnă, stresul datorat unor incidente de zbor şi salturi, viaţa de familie anormală, alţi factori externi, inclusiv cei ce deturnează afectivitatea.
Ca efecte ale oboselii pot fi enumerate: senzaţia de somn, durerile de cap, timpii de reacţie prelungiţi, dificultăţile de concentrare.
9. Tulburările vizuale
Datorita scăderii presiunii odată cu creşterea altitudinii, semnalele optice receptate de organul vizual pot fi deteriorate în informaţie până ajung la centrii nervoşi ai vederii, sau decodificarea lor pe scoarţa cerebrală poate fi diferită realităţii receptate.
Tulburările vizuale se manifestă prin pierderea acuităţii vizuale, incapacitatea de concentrare asupra unor repere, pierderea simţului cromatic etc.
Pentru ameliorarea acestora se recomandă lărgirea câmpului vizual, mişcarea permanentă a ochilor de la un reper la altul, compararea diferitelor semne.
10. Suprasolicitarea nervoasă şi psihică
Apare în special înaintea saltului şi în timpul căderii libere, exercitând o puternică influenţă asupra tuturor funcţiilor organelor corpului, afectând îndeosebi funcţiile aparatului cardiovascular.
Ca simptome putem menţiona: creşterea frecvenţei pulsului cu până la 100%, ridicarea tensiunii arteriale, superexcitabilitate nervoasă, agitaţie, gura uscată, senzaţie de micţiune, mişcări necoordonate, paloarea feţei, pierderea noţiunii timpului, reacţii lente etc.
Antrenamentul şi lansările repetate pot atenua sau elimina simptomele.
11. Şocul la aterizare
Şocul la aterizare este influenţat de viteza de coborâre, condiţiile meteo, tehnica aterizării, caracteristicile şi relieful solului etc.
Pentru un paraşutist antrenat, valoarea maximă a intensităţii impactului trebuie să fie mai mică decât multiplul de 5 al greutăţii lui (ex. 70 kg x 5 = 350 kgf maxim).
12. Consumul de droguri, alcool, tutun şi medicamente
Folosirea acestor produse dăunează organismului uman prin slăbirea rezistentei organismului la solicitările impuse de condiţiile activităţii de zbor şi salturi.
Se înregistrează întârzierea reflexelor, a rapidităţii în decizii, oboseala şi stresul concomitent cu apariţia şi manifestarea mai rapidă a hipoxiei, hiperventilaţiei şi a tuturor celorlalte efecte fiziologice negative la care este supus organismul uman în timpul zborului.
Consumul de droguri este interzis prin lege, iar paraşutiştii aflaţi sub influenţa alcoolului nu sunt admişi la paraşutări.
13. Factorul uman
Factorul uman poate influenţa performanţele saltului şi starea de sănătate a paraşutistului. În general, tinerii sunt mai rezistenţi fizic şi nervos la salturi. De asemenea, putem spune că femeile sunt la fel de rezistente ca şi bărbaţii, făcând excepţie în perioadele de sarcină şi alăptare.
Un avantaj îl constituie antrenamentele numeroase în salt şi la sol.
Stările de boală, oboseala, alcoolul, tutunul etc. scad randamentul paraşutistului şi-i pun viaţa în pericol.

SECŢIUNEA a 2-a
Efectele saltului cu paraşuta asupra omului

1. Leziuni ale oaselor
Ca urmare a activităţilor de paraşutare, datorită şocurilor pe care le suportă la deschiderea paraşutei şi mai ales la aterizare, paraşutiştii pot suferi unele leziuni ale oaselor cm ar fi: fracturi de tibie, maleole, peroneu, femur, oasele tarsului, braţe, coloana vertebrală, bazin, claviculă, coaste.
Aceste leziuni pot fi evitate dacă şocurile la deschidere sunt diminuate, în special prin adoptare unor poziţii adecvate şi prin diminuarea şocurilor la aterizare (vântul să nu depăşească o anumită viteză, greutatea la aterizare să nu depăşească o anumită limită, micşorarea vitezei de coborâre, flexarea corpului la contactul cu solul, compensarea vitezei vântului cu efectul de fantă etc.).
În general, femeile sunt mai predispuse la astfel de leziuni decât bărbaţii şi, de asemenea, persoanele mai în vârstă sunt mai predispuse decât cele tinere. .

2. Leziunile părţilor moi
Acest tip de leziuni sunt, în general, mai puţin grave decât leziunile oaselor, dar au, la rândul lor, efecte importante asupra starii de sănătate a paraşutiştilor, mai ales că unele dintre ele se întâlnesc mult mai des. Dintre leziunile părţilor moi, cele mai întâlnite sunt: contuziile, entorsele, luxaţiile, plăgile cu hemoragii. Apar mult mai des la nivelul genunchiului şi coatelor şi se produc aproape exclusiv la aterizare.
Şi la acest tip de leziuni, în general, femeile sunt mai predispuse decât bărbaţii.

Pregătirea fizică specifică

1. Rolul pregătirii fizice specifice
Pregătirea fizică specifică este o formă de pregătire complementară care condiţionează buna desfăşurare a paraşutărilor, diminuând semnificativ riscul unor incidente sau accidente la această categorie de instrucţie. Rolul pregătirii fizice specifice este dat de contribuţia acestei forme de pregătire la:
- formarea şi perfecţionarea deprinderilor practice până la reflex pentru executarea unor mişcări absolut necesare în toate fazele paraşutării (este suficient să amintim luarea poziţiei corecte pentru părăsirea bordului, pregătirea pentru aterizare, pregătirea pentru amerizare, rezolvarea unor incidente);
- creşterea forţei fizice şi antrenarea organismului paraşutistului pentru a fi în măsură să suporte influenţele saltului cu paraşuta în diferite condiţii de timp (zi sau noapte), meteorologice, înălţimi, viteze ale aeronavelor, teren etc.;
- cultivarea stăpânirii de sine, curajului, voinţei, îndemânării şi rezistenţei la efort, precum şi creşterea încrederii în sine şi în posibilitatea de a da răspunsuri adecvate în toate situaţiile ce pot apărea pe timpul paraşutărilor şi ducerii acţiunilor.
Pregătirea fizică specifică se desfăşoară, de regulă, în complexul de antrenament la sol al paraşutiştilor, folosindu-se aparatele şi instalaţiile specifice.
Pentru atingerea obiectivelor sale, pregătirea fizică specifică se organizează şi se desfăşoară în etapa de pregătire în vederea admiterii la paraşutare situaţie în care se urmăreşte însuşirea şi executarea tuturor exerciţiilor.Toate şedinţele de pregătire fizică specifică se vor organiza şi vor fi conduse de instructorul paraşutare.. - -Aparatele şi instalaţiile din complexul pentru antrenarea paraşutiştilor la sol
a. Scara progresivă (fig. VII.1). Este un aparat format din trei trepte de înălţimi diferite: 1 m, 2 m, respectiv 3 m. La acest aparat militarii paraşutişti învaţă (se antrenează) pentru a fi în măsură să amortizeze şocul la aterizare în condiţiile aterizării cu faţa şi cu spatele în vânt, ziua şi noaptea.
b . Roata acrobatică în cadru fix. (fig. VII.2). Este formată dintr-un cerc metalic pe care sunt fixate dispozitive pentru fixarea picioarelor şi agăţarea cu mâinile, dispuse într-un cadru metalic care se roteşte în plan vertical pe un sistem de role.
Se execută rotiri înainte şi înapoi, oprirea cu faţa în jos sau în sus şi reluarea rotirii.
Scopul exerciţiilor de la acest aparat este acela de întări (obişnui) sistemul vestibular al paraşutistului cu eventualele rotiri şi/au rostogoliri în aer şi de a-i forma deprinderea de a-şi menţine controlul şi a reveni la o poziţie corectă pe timpul căderii libere şi/sau stabilizate.
c. Roata acrobatică în cadru rotativ cu două axe de libertate. Este un aparat ce se compune din două roţi acrobatice identice, dispuse într-un cadru metalic fix care permite rotirea simultană atât în plan vertical cât şi în plan orizontal. Se execută rotirea înainte şi înapoi, oprirea rotirii în plan vertical şi orizontal, precum şi menţinerea echilibrului corpului pe timpul rotirii în plan orizontal.
Exerciţiile la acest aparat supun paraşutistul la o solicitare maximă, întrucât mişcarea este mult mai complexă. Aparatul se foloseşte mai ales pentru antrenamentul paraşutiştilor care fac trecerea pe paraşuta aripă sau care execută deja salturi cu acest tip de paraşute.
Scopul exerciţiilor la acest aparat este asemănător cu cel de la roata acrobatică în cadru fix.
d. Cercul acrobatic. Este format din două cercuri identice unite între ele prin câteva bare şi care are ataşate dispozitive pentru agăţarea cu picioarele şi mâinile. Se execută rostogolirea cu cercul înainte şi înapoi, precum şi oprirea şi pornirea în rostogolire.
La acest aparat se antrenează paraşutistul pentru menţinerea echilibrului şi întărirea stemului
vestibular.
e. Plasa elastică (batuda). Este formată dintr-un cadru metalic dispus pe suporţi la înălţimea de aproximativ 1 m de care este prinsă cu arcuri (elastice) o prelată rezistentă la şocuri. La acest aparat paraşutistul se antrenează pentru executarea diferitelor mişcări ale corpului în aer.
Se execută toate exerciţiile prevăzute în regulamentul pregătirii fizice.
f. Barca acrobatică. Este un aparat format dintr-o barcă în care se află dispozitivele pentru fixarea picioarelor pe podea legată de un cadru fix cu patru bare şi un sistem de role care permit rotirea în plan vertical. Se execută legănarea înainte şi înapoi, oprirea şi pornirea bărcii.
Are rolul de a obişnui sistemul vestibular cu rotaţiile în plan vertical.
g. Leagănul rotativ. Este format dintr-o placă metalică pe care sunt prevăzute dispozitive pentru fixarea picioarelor, legată prin patru bare cu un sistem de role de un cadru fix ce permit rotirea simultană atât în plan vertical căt şi în plan orizontal.
Se execută legănarea în plan vertical concomitent cu rotirii în jurul axei, precum şi oprirea rotirii. Are rolul de a întării sistemul vestibular al paraşutistului, în condiţii de maximă solicitare.
h. Macheta avionului de viteză mică. Este un aparat format dintr-o mică platformă dreptunghiulară fixată pe 4 stâlpi verticali cu înălţimea de circa 1 m. La marginea uneia dintre laturile mari ale platformei este fixat un panou vertical prin care este practicată o uşă de dimensiuni foarte apropiate de cele ale avionului AN-2. În sol, în faţa uşii este prevazută o groapă cu nisip afânat. La acest aparat militarii parasutişti învaţă sau exersează parăsirea bordului din aeronavele cu uşă laterală.
i. Macheta avionului de viteză mare. Este o machetă a fuzelajului unui avion care cuprinde cabina pentru paraşutişti cu toate instalaţiile de care este nevoie pentru desfăşurarea activităţii de paraşutare. Are, de asemenea, aplicată o uşă pentru executarea paraşutărilor pe trapă. Are rolul de a învăţa paraşutiştii militari modul de îmbarcare şi dispunere în aeronavă, precum şi operaţiile pe care le execută paraşutistul şi instructorul în aeronavă la pregătirea pentru paraşutare şi la părăsirea bordului.
j. Instalaţia pentru pilotarea paraşutei deschise. Este compusă dintr-un cadru metalic ridicat pe suporţi la înălţimea de aproximativ 7 m pe care sunt dispuse mai multe sisteme de suspensie şi pilotare a paraşutei. Are rolul de a antrena militarii paraşutişti în executarea orientării şi pilotării paraşutei deschise în aer. Tot aici se învaţă tehnica declanşării dispozitivului de largare a voalurei.
k. Instalaţia pentru învăţarea pilotării corpului în cădere liberă a paraşutistului.Este compusă dintr-un cadru metalic fix pe care sunt dispuse patru şei pentru aşezarea paraşutiştilor pe burtă, legate de cadrul metalic cu câte patru cabluri. Are rolul de a antrena militarii paraşutişti la executarea mişcărilor pentru oprirea rotaţiilor sau pentru luarea unor poziţii corecte pe timpul paraşutărilor libere.
l. Simulatorul pentru antrenarea paraşutiştilor la sol – este cea mai complexă instalaţie destinată antrenării paraşutiştilor militari. Este format dintr-o cabină suspendată la 7-10 m înălţime care are dispuse câte 3 uşi pe fiecare parte şi 3 sisteme de suspensie dispuse pe câte un sistem de cabluri cu contragreutăţi. Are rolul de a învăţa militarii paraşutişti modul de părăsire corectă a bordului aeronavei pentru toate categoriile de aeronave, întărirea sistemului vestibular al paraşutiştilor, formarea deprinderilor de a cădea în gol în momentul acţionării comenzii de deschidere a paraşutelor, obişnuirea cu şocul dinamic la deschiderea paraşutei, mişcările ce trebuie să le execute pentru oprirea rotaţiilor pe timpul căderii stabilizate, acţionarea comenzii la deschiderea paraşutei principale şi de siguranţă, controlul modului de deschidere a paraşutei, modul de ieşire din sistemul de suspensie şi activităţile specifice amerizării(sau desprinderii containerului) şi aterizării(amerizării) pe vânt, rezolvarea unor incidente ce pot să apară pe timpul executării paraşutărilor. ✋