Psiholog Delia Răducă

Când copilul nu mă ascultă, mă doare mai mult decât ar trebui.

Am observat că sunt momente în care refuzul copilului meu nu este doar un refuz.

Îi spun ceva, iar el rămâne cu ochii în ecran. Îl chem și pare că nu mă aude. Încerc să mă apropii, iar el se îndepărtează.

Și, pentru o clipă, nu mai sunt doar părintele din prezent.

Mă simt singură.
Nevăzută.
Neimportantă.

În acele momente, reacția mea nu vorbește doar despre ceea ce face copilul meu. Vorbește și despre mine. Despre locurile din mine care încă tânjesc să fie ascultate, luate în seamă, considerate importante.

Ca psihoterapeut, dar mai ales ca părinte, învăț mereu că atunci când un comportament al copilului mă răscolește puternic, merită să mă întreb:

Ce anume atinge în mine?

Dar mai există o întrebare la fel de importantă.

Când copilul refuză să mă asculte, oare ce încearcă el să îmi spună prin acel refuz?

Pentru că în spatele opoziției există adesea o nevoie.
Nevoia de autonomie.
Nevoia de conectare.
Nevoia de joacă.
Nevoia de a fi văzut.
Nevoia de odihnă.
Sau poate nevoia de a spune „eu exist și eu contez”.

Când reușesc să trec dincolo de iritarea mea și să rămân curioasă, refuzul lui nu mai pare un atac la adresa mea. Devine un mesaj.

Iar întrebarea se schimbă din:

„Cum îl fac să mă asculte?”

în

„Ce încearcă să îmi spună și încă nu am auzit?”

Poate că ascultarea de care avem nevoie în familie nu este doar cea pe care o cerem copiilor noștri.

Poate este și cea pe care le-o oferim atunci când comportamentul lor vorbește mai tare decât cuvintele.

Și poate că, uneori, copilul care nu mă ascultă mă invită să fac două lucruri dificile în același timp:
să-mi ascult propria rană și să ascult nevoia ascunsă din spatele refuzului lui.

Acolo, între aceste două ascultări, se naște întâlnirea autentică.