Coco Outdoor Guide

Tura de mișcare și socializare de la Cisnădie

Miercurea trecută am mutat tura de mișcare și socializare în natură la Cisnădie.

Am vrut să schimbăm puțin zona, să nu mergem mereu pe aceleași poteci, dar și să mai punem un pic de diferență de nivel în aceste ture, pentru că se vede deja că oamenii au început să se miște mai bine.

Și asta mă bucură mult.

Recunosc că am avut ceva emoții cu alegerea traseului. Voiam să fie suficient de fain încât să merite schimbarea, dar să nu fie nici prea greu. Până la urmă s-a dovedit că a fost foarte, foarte fain.

I-am dus pe oameni prin locurile pe unde am copilărit eu, prin pădurile de lângă Cisnădie, pe poteci pe care le știu de mult și care îmi sunt tare dragi.

Sunt niște păduri incredibile acolo. Cu poienițe, cu poteci înguste, cu mici canioane, cu locuri în care parcă nu îți vine să crezi că ești atât de aproape de oraș.

O lume întreagă ascunsă, chiar lângă Cisnădie.

Și cred că asta le-a plăcut și oamenilor. Faptul că nu trebuie să pleci departe ca să ai parte de natură frumoasă. Uneori e suficient să ieși puțin din oraș, să intri în pădure și să lași poteca să te ducă.

Mi-a plăcut mult cm a mers grupul. S-a mers bine, s-a ținut ritmul, am mai făcut pauze, am mai povestit, am mai râs, iar la final toată lumea părea mulțumită.

Pentru mine a fost și mai fain, pentru că le-am arătat o parte din locurile mele. Locuri prin care am umblat de mic, locuri care m-au legat de pădure, de bicicletă, de mișcare și de tot ce fac acum.

La final, când mai mulți au spus că vor să revenim, mi-am dat seama că alegerea a fost bună.

Și da, cu siguranță o să mai revenim la Cisnădie.

Avem acolo, imediat lângă oraș, o lume verde, frumoasă și tare faină de descoperit pas cu pas.

Mulțumesc tuturor celor care au venit.

Ne vedem la următoarea tură de mișcare și socializare în natură.

Apuseni cu copii de clasa a IV-a

Am avut un weekend întreg la dispoziție în Apuseni, alături de copii de clasa a IV-a și părinții lor.

Și a fost un weekend de vis.

Am mers pe trasee superbe, prin locuri în care Apusenii îți arată exact de ce sunt atât de speciali. Chei, stâncă, pădure, apă, poteci, sate, liniște și peisaje care te fac să te oprești puțin și să spui, fără să exagerezi: Doamne, ce țară frumoasă avem.

Mi-a plăcut mult că nu a fost doar o ieșire în care copiii au mers după noi pe traseu. A fost o experiență în care au descoperit, au întrebat, au observat, s-au cățărat, au avut emoții, au prins curaj și s-au bucurat sincer de fiecare bucată mai interesantă.

Cel mai mult le-au plăcut cheile.

Acolo unde traseul a devenit mai spectaculos, unde au trebuit să fie atenți, să se cațere puțin, să treacă pe lângă stâncă, să folosească lanțurile și să aibă grijă unde pun piciorul, parcă s-au activat complet. Dintr-o dată nu mai era doar o plimbare, ci o aventură adevărată.

Și mi se pare foarte important ca astfel de lucruri să se întâmple cu grijă, cu răbdare și în siguranță.

Copiii au nevoie de experiențe care să îi scoată puțin din zona de confort, dar nu haotic și nu forțat. Au nevoie să simtă că pot, că sunt în stare, că dacă sunt atenți și ascultă indicațiile, pot trece prin locuri care la început par mai grele.

Acolo se vede mult din frumusețea muntelui pentru copii.

Nu doar în peisaje, ci și în felul în care prind încredere în ei.

Mi-a plăcut și că au fost părinții acolo cu ei. Pentru că zilele nu rămân doar în amintirea copiilor, ci devin amintiri de familie. Peste ani, poate nu o să mai știe exact numele fiecărei poteci, dar o să țină minte că au fost cu părinții prin Apuseni, că s-au cățărat prin chei, că au râs, că le-a fost puțin greu, că au reușit și că a fost frumos.

Pentru mine, Apusenii au ceva aparte. Sunt blânzi și sălbatici în același timp. Nu te apasă ca un munte înalt, dar te cuceresc cu detalii, cu forme, cu sate, cu peșteri, cu chei, cu oameni și cu senzația aceea că mai ai mereu ceva de descoperit.

Iar când vezi locurile acestea prin ochii copiilor, parcă le redescoperi și tu.

A fost un weekend foarte reușit, cu trasee frumoase, copii curioși, părinți implicați și multă bucurie.

De-abia aștept să revenim în Apuseni.

Pentru că locurile acestea merită văzute, povestite și trăite pe îndelete.

O zi pe munte cu turiștii noștri germani

Zilele trecute am avut bucuria să mergem pe munte cu un grup de turiști germani, veniți să descopere o parte din Transilvania.

În zilele petrecute aici, au vizitat sate, biserici fortificate și cetăți săsești, iar lucrurile acestea i-au impresionat foarte mult. Se vedea că erau curioși, că nu treceau doar prin locuri ca să bifeze ceva, ci chiar voiau să înțeleagă ce văd.

Dar, pe lângă sate și istorie, au vrut și o zi de munte.

Așa că i-am dus spre Cabana Suru, iar cu o parte dintre ei am urcat și mai sus, spre Vârful Suru, cât să simtă puțin și partea mai sălbatică a Făgărașului.

Ce m-a surprins foarte tare a fost cât de multe știau despre România. Nu au venit aici doar cu niște idei generale sau cu două informații citite rapid înainte de plecare. Erau la curent cu multe lucruri, de la istorie până la politica actuală, discutau despre Transilvania, despre România, despre Europa, despre cm se vede țara noastră din afară.

Asa că, toată drumeția nu a fost doar despre potecă, cabană și vârf.

Am vorbit mult. Despre munte, despre oameni, despre sate, despre istorie, despre felul în care se schimbă locurile, despre ce păstrăm și ce pierdem pe drum.

Cel mai mult i-a impresionat natura încă sălbatică de la noi. Pentru ei, faptul că poți merge printr-o zonă atât de frumoasă, cu pădure, apă, liniște, munți mari și locuri care încă nu sunt complet transformate pentru turism, a fost ceva foarte puternic.

Bineînțeles, au întrebat și de urși.

Au spus că și-ar dori mult să vadă unul.

Le-am explicat că ursul este un animal sălbatic și că, oricât de interesant ar suna pentru cineva venit din afară, nu este chiar ceva ce îți dorești să vezi pe traseu. Le-am spus că, pentru observat urși, cel mai bine este la zoo sau în locuri special amenajate, nu pe potecă, lângă grup.

Doar că muntele are uneori simțul umorului.

După ce am făcut toată tura, după ce am mâncat la Cabana Suru, unde atmosfera a fost foarte faină, după ce ne-am bucurat de zi și am început coborârea spre Sebeș, am văzut doi urși mari.

Au fugit imediat ce ne-au simțit, așa cm este și normal la un animal sălbatic care nu vrea contact cu omul.

A fost momentul în care toată lumea a rămas puțin uimită.

Până la urmă, tura a avut de toate.

A avut munte, cabană, urcare, povești, discuții despre România, natură sălbatică și chiar și întâlnirea aceea neașteptată, de la distanță, cu doi urși.

Pentru mine a fost încă o confirmare că Transilvania are foarte multe de oferit oamenilor care vin aici cu curiozitate și cu deschidere.

Nu doar peisaje.

Nu doar sate frumoase.

Nu doar istorie.

Ci o combinație foarte puternică între locuri, oameni, natură și povești.

Iar când vezi toate acestea prin ochii unor turiști veniți din afară, parcă îți dai seama și mai bine cât de mult avem aici, lângă noi.

Tura de bujori din Cindrel

Toată primăvara am tot auzit în ture aceeași întrebare: „Când mergem la bujori?”

Doar că eu nu prea voiam să mergem în Ciucaș sau în Bucegi, pentru că știam că în perioada asta este foarte multă lume și parcă nu voiam să facem o tură în care să stăm la coadă la pozat bujori. Voiam ceva mai liniștit, mai pe stilul nostru, chiar dacă asta însemna puțin mai mult de lucru la organizare.

La un moment dat, una dintre participantele fidele ale turelor noastre, doamna Simona, mi-a spus: „Dar de ce nu mergem în Cindrel?”

Și de acolo a început rumegatul.

Am stat mult să mă gândesc la tura asta, pentru că știam foarte bine că este lungă ca o zi de post. Frumoasă, foarte frumoasă, dar lungă. Iar eu nu voiam să pun o tură care să treacă peste ce îmi propusesem. Îmi doream să rămână o tură cel mult medie ca dificultate, nu una în care oamenii să ajungă la final storși complet și să nu se mai poată bucura de nimic.

M-am tot uitat pe traseu, m-am tot gândit la variante, la ritm, la pauze, la locuri în care putem întoarce dacă e nevoie, la backup planuri, la cine vine, la cm putem face să fie bine pentru toată lumea.

Până la urmă am zis că o facem.

Știam cam ce oameni vin în tură, știam că pot gestiona grupul dacă îl țin bine, dacă nu las lucrurile la voia întâmplării și dacă gândesc traseul pe bucăți.

Mare mi-a fost mirarea când am văzut că s-au înscris destul de mulți oameni. Ba chiar au venit oameni faini și din Blaj și Deva, lucru care m-a bucurat tare mult. Mi se pare mare lucru să faci drum special pentru o tură, să ai încredere și să vii cu noi pe munte.

De la început mi-am dat seama că avem un grup cu viteze diferite. La o tură scurtă poate nu se simte atât de tare, dar la o tură lungă, dacă lași ritmul complet liber, distanța dintre primii și ultimii poate deveni foarte mare. Și atunci nu mai e tură de grup, ci fiecare cu tura lui.

Așa că am ales să mergem cu două ritmuri, să facem pauze mai mari în care să regrupăm, iar celor care aveau energie și voiau puțin mai mult le-am adăugat mici bucle pe traseu, ca să nu simtă că stau pe loc degeaba.

Și, spre bucuria mea, totul a ieșit exact cm trebuia.

Dar surpriza mare a venit la final.

Aproape toată lumea mi-a spus că a fost cea mai frumoasă tură de până acum.

Și sincer, îi înțeleg.

Iezerul Cindrelului avea o culoare superbă, turcoaz, cm rar prinzi. Bujorii erau frumoși, peisajele largi, aerul curat, iar zona avea liniștea aceea pe care o cauți atunci când pleci pe munte. Nu avea cm să nu îți placă.

A fost o tură lungă, dar nu a fost una care să te rupă. A fost una care te ține pe munte, îți dă de muncă, dar te răsplătește constant. Cu priveliști, cu flori, cu lacul, cu pauze bune și cu sentimentul acela că ai fost într-un loc în care a meritat să ajungi.

Și uite așa, o tură la care eu mi-am stors creierii destul de mult înainte a ajuns să fie una dintre cele mai frumoase ture făcute de noi.

Așa că pot să spun liniștit că tura doamnei Simona a fost absolut superbă. :)

Mulțumesc tuturor celor care au venit, celor care au avut încredere și celor care au ținut grupul frumos, cu răbdare, voie bună și chef de munte.

Ne vedem pe poteci!

Toți arătăm apusul.

Toți arătăm zâmbetele.

Toți arătăm priveliștea de sus.

Dar foarte rar arătăm ce e între.

Adevărul e că drumeția nu e mereu frumoasă. Nu e mereu ușoară. Și nu e mereu despre „wow, ce bine mă simt”.

E și despre oboseală, despre frig uneori, despre picioare grele, despre momente în care îți vine să te oprești și să te întrebi de ce ai mai plecat de acasă.

În aproape fiecare tură există o porțiune în care, chiar dacă nu spui cu voce tare, ți se învârte în cap:

„Ce caut eu aici?”

„De ce mi se pare mai greu decât ar trebui?”

„Oare chiar merită?”

„Nu era mai simplu să stau acasă?”

Nu e nimic spectaculos în bucata asta. Nu e Instagramabilă. E doar realitatea simplă a muntelui: respiri mai greu, mai faci un pas, mai bei o gură de apă, mai taci un pic și mergi mai departe.

Dar aici aș face o precizare importantă.

Nu vorbesc despre mers prostește pe munte.

Nu vorbesc despre ignorat vremea, traseul, oboseala, echipamentul sau semnalele corpului. Nu vorbesc despre ambiția aia oarbă în care „trebuie să ajungem sus cu orice preț”, indiferent de condiții.

Aia nu e curaj. Aia e prostie.

Pe munte trebuie să mergi cu cap. Să alegi traseul potrivit pentru nivelul tău, să ai echipament bun, să știi când să continui și, foarte important, să știi când să te întorci.

Eu cred în depășirea limitelor, dar puțin câte puțin. Progresiv. Cu prudență. Cu oameni potriviți lângă tine. Cu pauze. Cu ritm bun. Cu atenție la grup și la condițiile din jur.

Nu trebuie să sari din canapea direct pe cel mai greu traseu.

Dar e bine, din când în când, să alegi o tură care te scoate puțin din zona de confort. Nu mult. Nu periculos. Doar suficient cât să simți că ai muncit pentru ea.

Pentru că fix acolo se întâmplă ceva important.

Când corpul îți spune că ar vrea pauză, când mintea începe să negocieze cu tine și să îți spună că era mai comod acasă, apare ceva mic în interior care zice: „hai încă puțin”.

Și dacă ești în siguranță, dacă traseul e potrivit, dacă vremea e ok și dacă ritmul e bun, merită să asculți acel „încă puțin”.

Pas cu pas, ajungi.

Iar când ajungi sus, nu e doar despre priveliște.

E despre faptul că n-ai renunțat la prima bucățică grea.

Că ți-ai dus gândul până la capăt.

Că ai trecut printr-un moment mai dificil și ai ieșit din el puțin altfel decât ai intrat.

Asta e partea pe care nu prea o arată nimeni.

Că drumeția nu e perfectă, nu e doar zâmbet și peisaj frumos, dar te învață ceva foarte simplu și foarte important: că ai mai mult în tine decât crezi.

Doar că trebuie să ajungi, cu grijă și cu cap, în locul acela unde începe să fie puțin greu ca să îți dai seama.